„Domnitorii români, până la suveranii noștri moderni, au avut o relație strânsă cu vinul, cei mai mulți dintre ei fiind nu numai consumatori, ci și producători”, spune, într-un interviu pentru publicul HotNews, profesorul de literatură Răzvan Voncu, care recent a lansat cartea „O istorie literară a vinului în România”. Autorul a analizat relația românilor cu această băutură de-a lungul istoriei, prin prisma operelor literare.

• Un moment trist al acestei relații a fost în secolul 19 când o insectă adusă din Franța a distrus cea mai mare parte din viile românești. Efectele se resimt și astăzi, spune scriitorul.
• „Mihai Eminescu era mare amator, cunoștea bine cultura vinului și rezista bine la încercări bahice, atunci când petrecea”, mai explică Răzvan Voncu. 

„Cartea de față nu este o istorie literară din perspectivă vini-viticolă. Nici o istorie a vinului din perspectivă literară. Ci, mai degrabă, o deschidere antropologică (…) Să recunoaștem, ce-ar fi vinul fără o poveste?”, scrie autorul în introducerea volumului. Răzvan Voncu a explicat în interviul pentru publicul HotNews și ce autori români au fost influențați de vin în opera lor. 

– De ce o istorie literară a vinului în România? 
– Răzvan Voncu: Literatura este o oglindă largă, care „captează” mai mult decât intenționează scriitorul, de la informații istorice la modă și de la arhitectură la catastrofe naturale. 

În raport cu ceea ce captează neintenționat, literatura este un martor neutru, deci credibil. M-a interesat să surprind evoluția civilizației vinului pe meleagurile noastre nu din perspectiva documentelor istorice, ci din cea a unui martor care, în mod firesc, nu a avut drept primă țintă a observației sale vinul. Totodată, am încercat să scriu o istorie a literaturii care, fără să renunțe la primatul esteticului, privește arta dintr-o perspectivă tematică.

Neagoe Basarab către fiul său Theodosie: „să fie mintea ta stăpână pe vin, iar nu vinul stăpân pe mintea ta” 

– Vinul face parte din identitatea României?
– Desigur. Nu o spun eu și nu o spune numai cartea mea. Dacă în privința situării geopolitice există, se știe, controverse (aparținem Europei Centrale, celei balcanice sau celei de Sud-Est?), în privința civilizației înregistrăm un remarcabil consens printre savanții europeni: România este o cultură latină, care aparține de drept și dintotdeauna Europei vinului. 

– Care este raportul literaturii române cu vinul?
– E un raport strâns și nu numai la modul anecdotic. Vinul este un obiect cu dublu conținut simbolic, sacru și profan. Ca atare, este bogat reprezentat pe toată întinderea istorică a culturii române, din cele mai vechi timpuri, și până astăzi. Vinul a furnizat, ca să zic așa, capodopere literare și a alimentat texte de primă mărime ale culturii noastre. 

Spicuiesc – numai spre a da o idee despre dimensiunea vinului în cultura  română – câteva opere marcate de prezența vinului. Unul dintre sfaturile fundamentale pe care Neagoe Basarab îl dă tânărului principe, în „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, este cel al măsurii și lucidității: „să fie mintea ta stăpână pe vin, iar nu vinul stăpân pe mintea ta”. 

Cel mai frumos cântec goliardic (referitor la poeții medievali – n. red.) din literatura română este cel din „Occisio Gregorii in Moldavia Vodae Tragedice Expressa”: intitulat „Testamentum Bachi”, adică „Testamentul lui Bachus”, acest mare fragment de poezie ingenuă este construit în jurul mitului antic al zeului vinului. 

Una dintre scrisorile celui mai mare prozator al secolului al XIX-lea, Ion Ghica, scrisoarea XXVII. Nr. 1. Nicu Bălcescu, narează întemeierea Societății „Frăția” – care a organizat Revoluția din 1848 în Țara Românească – în jurul unor bărdace de must asprit. Poemul eminescian „Umbra lui Istrate Dabija-Voievod”, povestirea „Gura satului”, care i-a adus consacrarea literară lui Ioan Slavici, numeroase poezii bacoviene, antologicul poem „În vie” al lui Ion Pillat, „Veniți după mine, tovarăși!”, de Lucian Blaga sunt numai câteva dintre textele fundamentale ale literaturii noastre, în care vinul joacă un rol central. 

Nu avem unul, ci mai mulți mari scriitori ai vinului, de la Mihai Eminescu la Mihail Sadoveanu, de la Ion Pillat la B. Fundoianu și de la Lucian Blaga la Ștefan Aug. Doinaș.

În aceasta și constă, de fapt, apartenența la Europa vinului, de care vorbeam: nu numai în producție și consum, ci în cultura și civilizația creată în jurul viței-de-vie și a vinului. Una străveche și foarte frumoasă.

„Domnitorii români au avut o relație strânsă cu vinul”

– Care este prima apariție a vinului din literatura română?
– Depinde ce conținut dăm noțiunii de „literatură”. Scrisul medieval, de pildă, chiar când este practicat în limba română, nu are întotdeauna (ba chiar are numai rareori) conținut estetic nemijlocit. Dacă este să vorbim de primii noștri scriitori moderni, conform istoricilor literari actuali – regretatul Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir –, atunci se cade să observăm că și Dosoftei, și Dimitrie Cantemir, și Ion Neculce sunt scriitori în opera cărora vinul este o prezență notabilă.

– Printre scrierile cercetate de dumneavoastră se număra și cronicile istorice. Care era relația domnitorilor români cu vinul?
– Cu excepția acelor trecători pe care Dan Horia Mazilu îi numea „heterodocși” (de tipul lui Iliaș Mehmet Turcitul), domnitorii români, până la suveranii noștri moderni, au avut o relație strânsă cu vinul, cei mai mulți dintre ei fiind nu numai consumatori, ci și producători. Unii – și am să mă refer la cazul lui Constantin Brâncoveanu –, prezenți chiar pe piața europeană a vinului și cu orgoliu (exprimat în scris) de mari producători de vin bun.

O decizie neglijentă a autorităților de la 1885 influențează vinul de astăzi

– Dumneavoastră notați, citându-l pe scriitorul Pastorel Teodoreanu, că istoria vinului trebuie privită în două părți. Înainte și după filoxeră. Ce s-a intamplat la momentul „împărțirii”?
– S-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat peste tot în Europa, indiferent dacă autoritățile au fost pe fază și au luat măsuri sau, dimpotrivă, au rămas nepăsătoare. O insectă importată din America, odată cu niște butași de viță-de-vie sălbatică americană, s-a răspândit din Franța și până la noi, atacând rădăcinile viței și distrugând în mare măsură viile. 

Importată în jurul anului 1850, în 1863 a provocat fenomenul cunoscut în Hexagon ca „uscarea viilor”. Abia după cinci ani, savantul Jules-Émile Planchon a descoperit cauza – insecta numită „filoxera” – și după încă un an, în 1869, s-a găsit și remediul: altoirea viței-de-vie europene pe rădăcini de viță americană, imune la filoxeră. 

În România, filoxera a pătruns mult după ce se cunoștea totul despre ea și despre riscul pe care îl presupune: în 1877, botanistul Dimitrie Ananescu a adus din Franța, în 1877, câțiva butași infestați. În numai câțiva ani, viile s-au uscat, practic, pe întreaga suprafață cultivată în țară: nu se știe exact câte hectare, întrucât pe atunci nimeni nu ținea o evidență exactă. 

Cu mare întârziere, autoritățile române au interzis importurile de butași, dar răul fusese deja făcut. Abia în 1885 s-a recurs la importul de hibrizi protejați împotriva filoxerei, însă la început a fost vorba de hibrizi direct producători, lipsiți de valoare enologică. Păstorel Teodoreanu desemnează anul  1885 drept anul în care a început declinul viticulturii tradiționale românești, asaltată de vinuri de tip „căpșunică” sau „zaibăr”, care nu numai că nu sunt autohtone, dar nu au nici o valoare. 

Nici astăzi nu ne-am revenit cu totul, încă mai sunt mii de hectare ocupate de această viță-de-vie proastă, deși comercializarea acestor soiuri de vin este interzisă prin lege.

Totodată, au dispărut din cauza filoxerei câteva zeci de soiuri tradiționale, care nu s-au mai păstrat decât în amintirile specialiștilor și, desigur, în literatură. Alte soiuri străvechi au fost conservate în pepiniere ferite de filoxeră, însă nu au revenit decât în mică măsură în producție. 

A fost un moment în care obiceiurile potatorice ale românilor s-au schimbat definitiv.

„Vinul este un prieten al unor scriitori importanți, dar nu al tuturor”

– Este adevărat că vinul este un prieten al scriitorilor? Care era relația lui Eminescu cu vinul?
– Vinul este un prieten al unor scriitori importanți, dar nu al tuturor. Eminescu, dacă tot vă interesează în mod deosebit, era mare amator, cunoștea bine cultura vinului (nu numai a celui românesc, ca să potolim râvna ultranaționaliștilor de a-l vopsi pe poet în culorile extremismului) și rezista bine la încercări bahice, atunci când petrecea. Însă nu petrecea foarte des, era mai curând – cum spunem noi azi – un workoholic.

Ca să revin la prima din cele două întrebări, rivalul lui Eminescu din epocă, un mare poet și el, Macedonski, era mai degrabă un abstinent. Relația sa cu vinul este una discretă ca și viața personală.

„Dacă nu s-ar fi prăbușit comunismul, cultura vinului în România ar fi dispărut cu totul”

– Cum evoluează cultura vinului în perioada comunistă?
– Evoluează… printr-o enormă și regretabilă involuție. Nostalgicii acelei epoci ar face bine să-și amintească anii îndelungați în care singurul vin care se putea consuma – într-una din cele mai mari țări viticole din lume! – era Merlot-ul bulgăresc, prezent când și când în rafturile alimentarelor… 

E un subiect nespus de trist acesta, l-am tratat cu atenție în cartea mea. Dacă nu s-ar fi prăbușit comunismul, cultura vinului în România ar fi dispărut cu totul, înecată în poșirci de tip „căpșunică”, în spirtoase oribile și în bere, nu o dată, proastă.

– În prezent, cum vi se pare raportul românului de rând cu vinul? 
– Cultura vinului revine încet-încet la români, dacă este să ne luăm după statistici și după ceea ce se poate constata empiric în societate.

Însă atrag atenția că lumea vinului este una competitivă, iar statul român nu dă semne (nici în acest domeniu) că dorește să mențină competitivitatea producției interne. 

Mă îngrijorează cantitatea de vin prost și ieftin, de import, care pătrunde nestingherită pe piața internă, mă pune pe gânduri faptul că nici la 18 ani de la aderarea la UE nu ocupăm un loc semnificativ pe această piață (în afară de vânzarea internă) și nu în ultimul rând este îngrijorător faptul că sunt tolerate în continuare pe piața românească practici imposibile în alte mari țări producătoare de vin, ca Franța, Italia, Spania sau Portugalia. Ungaria, de pildă, ar putea să ne furnizeze un bun exemplu de grijă pentru tot ceea ce înseamnă cultura autohtonă a vinului.

Cine este Răzvan Voncu

Răzvan Voncu, autorul cărții „O istorie literară a vinului în România”, publicată în 2024, la editura Spandugino, este critic literar, conferențiar universitar la Departamentul de studii literare al Facultății de Litere din cadrul Universității din București. Ocupă funcția de redactor-șef al revistei „România literară”. A publicat peste 20 de cărți. 

Articol preluat de pe: Hotnews Life