Cum explică un diplomat expert în negocieri de acorduri comerciale dificultatea încheierii lor. Și de ce politicienii mint când vine vorba despre comerț.

Pe măsură ce guvernele au devenit capabile să-și asigure frontierele, au început să controleze și mișcările persoanelor și mărfurilor care traversau pe acolo. Timp de sute de ani, ele s-au limitat în mare parte la creșterea veniturilor prin impozitarea porturilor, podurilor, porților orașelor și alte puncte de taxare erau surse de venituri pentru guverne, promării sau alte forme de organizare statală, scrie Dmitri Grozoubinski în cartea „De ce mint politicienii despre comerț”.

Grozoubinski este un fost negociator comercial și diplomat australian, acum stabilit în Geneva, unde este director executiv al Geneva Trade Platform și fondator al companiei de consultanță ExplainTrade.

În România de pildă, una din principalele vămi era cea din Brașov. Iar negustorii de covoare aduse din Turcia, de exemplu, plăteau o taxă vamală de 20% din cantitatea de covoare transportată. Deci, din zece covoare, două rămâneau vămii.

Costurile de a aduce ceva pe distanțe lungi și de multe ori riscante era ridicat și trebuia să fii atent la ce mărfuri cari după tine. Nimeni nu s-ar fi obosit să umple o caravană de căruțe care să meargă zile sau săptămâni pe drumuri accidentate, bântuite de bandiți, doar pentru a se trezi la destinație că localnicii produc aceeași marfă și la un preț mai bun.

Pe măsură ce transportul a devenit mai rapid iar mărfurile se mutau mai ușor dintr-o parte în alta a lumii, producătorii străini au început să concureze direct cu localnicii în ceea ce privește prețul și calitatea.

Destul de alarmant pentru unele guverne era faptul că cetățenii lor nu se dovedeau „buni patrioți”  ca să cumpere  produse naționale, ci le preferau pe cele străine, mai ieftine și mai bune calitativ.

Pentru fermierii și proprietarii locali de terenuri, globalizarea comerțului le-a adus pierderi. Ei se vedeau concurați de produsele de import care aveau trecere mult mai bună la consumatori.

Unii au dat astfel faliment, iar unele guverne au început să caute soluții comerciale pentru a evita asemenea situații.

De-a lungul timpului, guvernanții obișnuiau să dea mereu vina pe mărfurile străine, nu pe slaba competitivitate a producătorilor locali. E drept, importurile generau unele venituri pentru Trezorerie prin taxele de import plătite, dar duceau în același timp la scăderea veniturilor fermierilor locali și duceau fabricile la falimente.

Guvernele ar fi putut încerca să rezolve această problemă făcându-și propriile ferme și fabrici mai eficiente, dar acesta ar fi fost un proiect pe termen lung și potențial incert, care ar fi implicat investiții mari și care poate nu ar fi avut succes commercial. Cazul Casei Române de Comerț Agroalimentar „Unirea” e grăitor.

Așa că guvernele au decis să atace problema prin creșterea taxelor de import suficient de mult ca să modifice competitivitatea importurilor străine față de producția locală.

Dacă un cartof cultivat în străinătate este cu 20% mai ieftin decât unul cultivat local, atunci o taxă de 30% la graniță ar trebui să-i crească prețul până la punctul în care localnicii vor începe din nou să cumpere produse locale. Aceasta este esența a ceea ce numim acum politica „protecționistă” – o politică concepută în mod deliberat pentru a schimba piața în favoarea bunurilor locale.

O provocare imediată pe care aceste politici au precipitat-o a fost un ciclu de escaladare și represalii. Blocarea intrării străinilor pe piața ta poate să-ți aducă acasă voturi, dar îi va supăra pe vecinii e care i-ai blocat. Dacă aș fi proprietarul unei fabrici franceze care descoperă brusc că guvernul Finlandei ridică bariere pentru a-i împiedica pe finlandezi să-mi cumpere produsele, o să vreau ca Franța să riposteze în numele meu. Franța poate să-mi subvenționeze produsele pentru a mi le face mai ieftine ca să pot apoi concura în Finlanda, în ciuda barierelor comerciale finlandeze. Dar Finlanda ar putea la rândul ei să răspundă făcând taxele vamale și mai mari.

De asemenea, Franța ar putea riposta mărind barierele comerciale împotriva exporturilor finlandeze pentru a le ține departe de piațafranceză.  Toate aceste lucruri riscă să genereze un ciclu în continuă escaladare de acordări de subvenții și de impuneri de noi bariere comerciale.

Asemenea cicluri au avut loc în istorie și au atins apogeul la începutul anilor 1930, când politicienii americani panicați, confruntați cu șomajul în masă, încercau să creeze locuri de muncă, îngreunând importul de bunuri. În SUA, ea s-a materializat prin aprobarea Legii tarifare Smoot-Hawley în 1930, iar în Imperiul Britanic acordul privind sistemul de preferințe imperiale față de „producătorii autohtoni în primul rând, producătorii imperiului în al doilea rând și producătorii străini în cele din urmă” în 1932.

„Sunt conștient că un om normal ar prefera să mănânce o salată de cioburi de sticlă decât să citească cee ace scrie cu litere mici într-un program tarifar al Organizației Mondiale a Comerțului. Înțeleg asta. Din păcate, comerțul este important, iar oamenii importanți continuă să ne mintă în legătură cu asta. De fapt, însuși faptul că oamenii importanți ne mint despre asta dovedește importanța sa, iar importanța ei este probabil cea care îi obligă pe acești oameni – să-i numim politicieni– să mintă în această privință. Comerțul este deosebit de vulnerabil la acest tip de demagogie. Deși este confuz și tehnic, cu multe efecte secundare, comerțul este, de asemenea, genul de subiect pe care oamenii simt că „înțeleg” intuitiv. Acest lucru îi lasă vulnerabili la minciunile deghizate în retorici comerciale.  Politicienii vorbesc despre avantajele unei alegeri politice, dar ascund dezavantajele ei mai puțin evidente. Spun că taxele vamale sunt pentru producătorii străini, dar ele sunt de fapt și taxe pentru cumpărătorii locali. Blocarea accesului produselor străine poate avea impresia că va crea locuri de muncă, dar poate distruge productivitatea, creșterea și inovația. Politicienii exploatează politica comercială pentru a obține voturi ieftine. Fiecare generație are câte un politician care vine cu ideea că taxarea în plus a mărfurilor străine va stimula fabricile locale, sau că limitarea imigrației va crește ocuparea forței de muncă”, spune  Grozoubinski.

În ultimii 70 de ani, politicienii au văzut în politicile protecționiste diverse utopii

După al Doilea Război Mondial, liderii din Occident s-au confruntat, printre altele, cu trei provocări.

În primul rând, cum să reconstruiești un continent european devastat de cataclism. În al doilea rând, cum să prevenim un alt ciclu de depresiune economică, urmat de protecționism, urmat de război. În al treilea rând, cum să întărească sentimentul de unitate împotriva amenințării Uniunii Sovietice.

O soluție la care au ajuns pentru a le atinge pe toate trei a fost un sistem de tratate internaționale obligatorii care să ofere băncilor, companiilor și industriașilor încrederea că politica comercială internațională nu va aluneca în protecționism și bariere comerciale.

Cu toate acestea, acordurile comerciale nu au pus capăt protecționismului, ci doar au eliminat din manifestările sale cele mai flagrante. În ultimii 70 de ani, politicienii de toate nuanțele au continuat să vadă în politicile protecționiste fie șansa unei redresări economice, fie o armă a politicii externe sau doar formă de „patriotism”. „Să ținem departe străinii și multinaționalele și să cream locuri de muncă bune și oneste aici acasă”, este un slogan care sună bine și nu se demodează niciodată.

Protecționismul este bun sau rău?

Teoria economică ne spune că, în absența intervenției guvernamentale, piața ar trebui să devină eficientă. Oferta de marfă cu valoare mai bună găsește cumpărători, iar cea cu valoare mai mică nu, ceea ce face ca primii să prospere, iar cei din urmă să iasă din piață. Deci, dacă vrem să facem cât mai multe dintre lucrurile pe care le doresc consumatorii la prețurile pe care sunt dispuși să le plătească pentru ele, ar trebui să lăsăm selecția naturală a pieței să-i distrugă pe cei slabi și să-i răsplătească pe cei puternici. Acest lucru sună bine în teorie, dar e mai complicat în practică.

Să ne imaginăm că o fabrică auto din țara ta ar fi pe punctul de a se închide…

Să ne imaginăm că o fabrică de autovehicule din țara ta este pe punctul de a se închide, incapabilă să concureze cu importurile cu o valoare mai bună. Proprietarii, conducerea și sindicatul care reprezintă muncitorii de acolo vin la guvern rugându-l să-I sprijine cumva. Ei argumentează că fabrica lor există de zeci de ani, că este cel mai mare angajator dintr-o regiune care se confruntă deja cu probleme și că zeci de alte afaceri din lanțul de aprovizionare se bazează pe ea pentru a trăi. Conducerea fabricii forțează mâna Guvernului să aplice o taxă mai mare la mașinile de import, prioritizând astfel producția acelei fabrici și locurile de muncă generate de ea. Sau, dacă nu, să le acorde o subvenție. Guvernul ar trebui să cedeze?

Pe de o parte, acest lucru ar însemna să susțină un producător ineficient, creând un precedent negative, dar pe de altă parte, ar putea salva sute sau mii de locuri de muncă. A spune că e ușor să iei o asemenea decizie ar fi o minciună, mai ales dacă acel Guvern e înaintea unor alegeri alectorale.

Muncitorii nu sunt resurse într-un joc video, în care pot fi mutați dintr-un job în altul dacă primul se închide. Și nici nu te poți aștepta ca ei să se mute dintr-o parte în alta a țării în căutarea unui nou loc de muncă. Ei au specializări specifice, au legături cu comunitatea locală, au familii și copii care merg la școală și poate au credite bancare, prin care și-au cumpărat casa în care locuiesc.

Mai sus, am menționat două moduri în care guvernele pot înclina balanța pieței în favoarea unei firme – taxând importurile de produse similare sau acordând subvenții. Dar există și o zonă gri greu de clasificat.

Avantaje competitive legitime. Sau când unele avantaje sunt mai legitime decât altele

Dacă fabrica dvs. produce mașini de aceeași calitate ca a mea, dar faceți acest lucru cu 20 la sută mai ieftin pentru că v-ați simplificat linia de producție, ați investit în utilaje noi și ați semnat acorduri mai bune cu furnizorii, majoritatea economiștilor ar fi de acord că ați câștigat un avantaj competitiv legitim. Dar dacă în realitate nu așa ți-ai obținut avantajul?

Să începem de la extreme. Fabrica ta este mai ieftină decât a mea, deoarece a beneficiat un program guvernamental pentru a înlocui muncitorii salariați cu deținuți. Sau angajează (cum e în unele țări asiatice) copii plătiți mult mai prost.

Dacă aș cere guvernului meu fie să vă interzică în întregime mărfurile sau să le taxeze în plus puțini m-ar învinovăți.

Acum, să presupunem că, în loc să vă construiți fabrica într-un iad care permite munca sclavagistă, o puneți într-un loc în care investițiile guvernamentale în infrastructura electrică de acum un deceniu vă vând energie atât de ieftin încât vă aduce același avantaj de 20%? Aș fi la fel de îndreptățit să-mi rog guvernul să te scoată din piața pe care eu operez?

În mod intuitiv, cei mai mulți dintre noi ar spune că există o diferență între munca forțată și o bună infrastructură. Considerăm că unele avantaje sunt mai legitime decât altele. Dar multe alte exemple sunt și  mai nuanțate. Ce se întâmplă dacă țara ta nu permite niciun fel de sindicalizare sau negociere colectivă? Dacă are reglementări de mediu mai laxe, care vă permit să reduceți costurile prin eliminarea iresponsabilă a deșeurilor?

Lucrurile devin și mai tulburi când intri în intervenții și finanțări indirecte ale statului. Este avantajul tău legitim dacă toți roboții și utilajele ar fi finanțate printr-un împrumut sub rata pieței de la o bancă deținută de guvern? Dar dacă ai face niște investiții uriașe deoarece guvernul ți-a garantat o comandă profitabilă de a cumpăra de la tine producția pe următorii 5-10 ani?

Când este protecționismul, cu adevărat protectionism. Cazul etichetării hârtiei igienice

Sau luați în considerare cerințele de etichetare a unui produs. Multe guverne cer ca alimentele vândute pe teritoriul lor să includă lista ingredientelor în limba oficială sau dominant a țării. Acest lucru le spune clienților ce urmează să intruducă în corpul lor și îi ajută pe cei care suferă de diverse alergii. În același timp, o asemenea cerință crește costurile pentru firmele străine care trebuie să creeze, să imprime și să aplice etichete special pentru piața în cauză (care ar putea fi o piață mica pentru producătorul străin).

Desigur,  este puțin probabil ca cerința obligatorie de etichetare în limba oficială a țării să fi fost introdusă cu scopul de a stimula producătorii locali. Este de bun simț că consumatorii ar trebui să poată citi detaliile de bază de pe eticheta unui produs de vânzare pe raftul magazinului local și că firmele nu ar trebui să deaf aliment dacă li se impune așa ceva. Sau nu e chiar așa?

Chiar și o întrebare simplă ca aceasta poate fi argumentată în moduri diferite. Unii ar spune că, pentru marea majoritate a consumatorilor, o decizie guvernamentală de a forța, să zicem, hârtia igienică, să fie reetichetată în limba locală, nu face decât să crească inutil costurile. Ei ar îndemna guvernul să stea deoparte de la astfel de reglementări, lăsând alegerea de a plăti puțin mai mult pentru hârtia igienică cu etichetare locală la latitudinea consumatorului.

Totuși, și acest lucru ridică întrebări. Ar trebui lăsați cei care suferă de alergii să cumpere produse pe care nu știu din ce material sunt făcute? E treaba Guvernul să decidă, produs cu produs, care ar trebui să fie etichetate în limba oficială și care nu?

Diavolul poate pândi în detaliu. Dacă aș fi extrem de meticulous, de exemplu, aș putea ordona ca, pentru a fi aprobat la vânzare în țara mea, orice produs străin care se pretinde a fi re-etichetat în limba țării mele trebuie să primească aprobarea pentru fiecare etichetă de la Comisia de Gramatică și Punctuație.

Comisia respective ar angaja exact doi oameni care să accepte cererile trimise exclusiv prin curier și care să fie timp de cel puțin o lună pentru a se asigura că nu lipsește nicio virgulă de pe etichete. În schimb, orice produs local ar fi considerat automat etichetat corect, deoarece producătorul lor ar fi beneficiat de sistemul de învățământ fără egal al țării mele.

Articol preluat de pe: Hotnews Economie