Ciocolata este făcută din semințele arborelui de cacao ( Theobroma cacao ). Este originară din America Centrală, deși azi principalii producători sunt de fapt din cu totul alte regiuni: Coasta de Fildeș, Ghana și Indonezia sunt cei mai mari trei producători.
Aztecii erau foarte pasionați de „boabele” de cacao (care, desigur, nu sunt boabe, ci sunt semințele fructului de cacao sau păstăii de cacao), ei preparând o băutură rece din ciocolată amestecată cu piure de porumb și condimentată cu chili, ienibahar și vanilie. Deoarece arborele de cacao nu poate crește în zonele muntoase unde locuiesc aztecii, boabele de cacao erau deosebit de apreciate de aceștia. Se spune că mayașii și aztecii au folosit boabele de cacao ca monedă de schimb.
Spaniolii au adus ciocolata acasă din Mexic în secolul al XVI-lea, după cucerirea imperiului aztec, motiv pentru care denumirile actuale ale substanței derivă din cuvântul aztec, „xocolātl”.
Când a fost adusă pentru prima dată în Europa, ciocolata era o băutură
Când a fost adusă pentru prima dată în Europa, ciocolata era o băutură – în stilul aztec original. Însă, până atunci, spaniolii din Mexic scoseseră ardeiul iute (moșnegii!) și adăugaseră zahăr sau miere la rețeta aztecă originală. Ciocolata (de băut) a început să se răspândească rapid în Europa începând cu secolul al XVII-lea, scrie Ha-Joon Chang în cartea sa „Edible Economics”.
Ciocolata a fost solidificată abia în 1847. Fry’s din Bristol, unul dintre triumviratele de atunci ale cofetarilor britanici (împreună cu Cadbury’s din Birmingham și Rowntree’s din York), a inventat prima tabletă de ciocolată produsă în masă.
Deși practica amestecării băuturilor de ciocolată cu lapte exista de câteva secole, tableta inițială de ciocolată era făcută din ciocolată neagră – și nu din ciocolată cu lapte.
Acest lucru nu se datorează faptului că ciocolata neagră era mai populară decât ciocolata cu lapte, ci faptului că toate încercările anterioare de a adăuga lapte în tabletele de ciocolată eșuaseră din cauza excesului de lichid rezultat, care permitea dezvoltarea mucegaiului.
Această problemă a fost rezolvată în 1875 de doi elvețieni. Daniel Peter, un ciocolatier, a creat primele tablete de ciocolată cu lapte renunțând la laptele proaspăt și folosind lapte praf, inventat de Henri Nestlé, vrăjitorul tehnologiei alimentelor procesate pe bază de lapte. Cei doi și-au unit ulterior forțele cu alții pentru a forma gigantul alimentar Nestlé.
În 1879, Lindt & Sprüngli, o altă firmă elvețiană, a făcut următorul salt în fabricarea ciocolatei inventând procesul de „conșare”, care îmbunătăția textura și aroma ciocolatei prin amestecarea mecanică prelungită a ingredientelor. Elveția a devenit un sinonim pentru ciocolata de înaltă calitate.
Mulți oameni cred că ciocolata este singurul lucru pe care îl produce Elveția – cu excepția ceasurilor ridicol de scumpe pe care și le pot permite doar oligarhii, bancherii și vedetele sportive. Opinia larg răspândită este că este o țară care produce puține lucruri și trăiește din servicii.
O altă interpretare negativă este că Elveția este o țară care își câștigă existența gestionând banii negri depuși de dictatorii lumii a treia în băncile sale secrete și vânzând suveniruri de prost gust (care în zilele noastre sunt probabil fabricate oricum în China), turiștilor americani și japonezi neatenți.
O altă interpretare este că țara este un model pentru economia post- industrială, în care prosperitatea se bazează pe servicii, precum finanțele și turismul de lux, mai degrabă decât pe producție.
Discursul erei post- industriale, originar din anii 1970, pornește de la ideea că oamenii își doresc din ce în ce mai mult lucruri fine pe măsură ce devin mai bogați.
Odată ce oamenii își umplu stomacele, agricultura intră în declin. Când își satisfac alte nevoi mai elementare, cum ar fi îmbrăcămintea și mobila, trec la bunuri de consum mai sofisticate, cum ar fi electronicele și mașinile.
Când majoritatea oamenilor au aceste lucruri, cererea consumatorilor se mută către servicii – restaurante în oraș, teatru, turism, servicii financiare și așa mai departe. În acel moment, industria începe să scadă, iar serviciile devin sectorul economic dominant, dând startul erei post-industriale a progresului economic uman.
Această viziune asupra erei post-industriale a câștigat teren în anii 1990, când aproape toate economiile bogate au început să vadă o scădere a importanței industriei prelucrătoare și o creștere a importanței serviciilor, atât în ceea ce privește producția, cât și ocuparea forței de muncă – acest proces este cunoscut sub numele de „dezindustrializare”.
Mai ales odată cu apariția Chinei ca cea mai mare națiune industrială din lume, susținătorii societății post-industriale au susținut că industria prelucrătoare a devenit ceea ce au devenit țările cu tehnologie scăzută și salarii mici, precum China, în timp ce serviciile de înaltă calitate, precum finanțele, serviciile IT și consultanța în afaceri, reprezentau viitorul, în special pentru țările bogate.
Și în acest discurs, Elveția, uneori împreună cu Singapore, a fost prezentată ca dovada că țările pot menține un nivel de trai foarte ridicat prin specializarea în servicii. Convinse de acest argument și inspirate de exemplele Elveției și Singapore, unele țări în curs de dezvoltare, precum India și Rwanda, au încercat chiar să sară mai mult sau mai puțin peste industrializare și să-și dezvolte economiile devenind exportatori specializați de servicii de înaltă calitate.
Din păcate pentru susținătorii societății postindustriale, Elveția este de fapt cea mai industrializată economie din lume, producând cea mai mare cantitate de producție manufacturieră pe persoană.
Nu vedem multe produse „Fabricate în Elveția” parțial pentru că țara este mică (doar în jur de 9 milioane de locuitori), dar și pentru că este specializată în ceea ce economiștii numesc „bunuri de producție” – mașini, echipamente de precizie și substanțe chimice industriale – pe care consumatorii obișnuiți nu le văd.
Este interesant de observat că Singapore, o altă presupusă poveste de succes post-industrială, este a doua cea mai industrializată economie din lume. Utilizarea Elveției și a Singapore ca modele de economie post-industrială a serviciilor este ca – cum să spun? – utilizarea Norvegiei și Finlandei pentru a promova vacanțele la plajă.
Susținătorii post-industrializării înțeleg greșit natura schimbărilor economice recente. Ceea ce determină dezindustrializarea este în principal schimbarea productivității, nu schimbarea cererii.
Acest aspect este mai ușor de observat în raport cu ocuparea forței de muncă. Deoarece procesul de fabricație a devenit din ce în ce mai mecanizat, nu avem nevoie de același număr de lucrători pentru a produce aceeași cantitate de producție manufacturieră.
Cu ajutorul mașinilor și chiar al roboților industriali, lucrătorii de astăzi pot produce mulți multipli a ceea ce putea produce generația părinților lor.
În urmă cu o jumătate de secol, industria prelucrătoare ocupa aproximativ 40% din forța de muncă din țările bogate, dar astăzi aceeași cantitate – și uneori chiar mai mare – de producție este produsă de 10-20% din forța de muncă.
Dinamica producției este puțin mai complicată. Este adevărat că importanța industriei prelucrătoare în economia națională a scăzut, în timp ce cea a serviciilor a crescut în aceste țări.
Totuși, acest lucru nu s-a întâmplat pentru că cererea de servicii a crescut mai mult decât a crescut cererea de bunuri fabricate în termeni absoluți, așa cum ar vrea să ne facă să credem susținătorii discursului postindustrial. S-a întâmplat în principal pentru că serviciile devin relativ mai scumpe, având în vedere creșterea mai rapidă a productivității în industrie decât în servicii.
Gândiți-vă doar cum computerele și telefoanele mobile au devenit mult mai ieftine în ultimele două decenii, în comparație cu tunsorile sau mâncatul în oraș.
Capacitatea de a produce bunuri fabricate competitiv rămâne cel mai important factor determinant al nivelului de trai al unei țări
Multe dintre serviciile de înaltă productivitate care ar trebui să înlocuiască industria prelucrătoare – cum ar fi serviciile financiare, de transport și cele pentru afaceri (de exemplu, consultanța în management, ingineria, designul) – nu pot exista fără sectorul prelucrător, deoarece acesta este principalul lor client.
Aceste servicii par „noi” doar pentru că obișnuiau să fie furnizate intern de către companiile producătoare (și, prin urmare, considerate ca producție a sectorului prelucrător), dar acum sunt furnizate de firme specializate în aceste servicii (și, prin urmare, considerate ca producție a sectorului serviciilor). Acesta este motivul pentru care țările cu industrii prelucrătoare puternice, precum Elveția și Singapore, au, de asemenea, industrii de servicii puternice (deși inversul nu este neapărat adevărat).
Mai mult, industria prelucrătoare este în continuare principala sursă de inovație tehnologică. Chiar și în SUA și Regatul Unit, unde industria prelucrătoare reprezintă doar aproximativ 10% din producția economică, 60-70% din cercetare și dezvoltare (C&D) este realizată de sectorul prelucrător. Cifra este de 80-90% în economiile mai orientate spre producție, precum Germania sau Coreea de Sud.
Secretul succesului elvețian constă în cel mai puternic sector manufacturier din lume
Convingerea că trăim acum într-o epocă a economiei post-industriale a fost deosebit de dăunătoare pentru SUA și Regatul Unit. Începând cu anii 1980, aceste țări, în special Regatul Unit, și-au neglijat sectorul manufacturier sub iluzia că declinul lor este un semn pozitiv că economiile lor naționale fac o tranziție de la o economie industrială la o economie post-industrială. Acest lucru le-a oferit factorilor de decizie o scuză convenabilă pentru a nu face nimic în privința declinului sectorului manufacturier.
Chiar dacă singurul produs „Fabricat în Elveția” pe care l-ați cumpărat este ciocolată (foarte probabil, cu excepția cazului în care locuiți în Elveția), nu vă lăsați păcăliți de acest lucru.
Secretul succesului elvețian constă în cel mai puternic sector manufacturier din lume și nu în lucruri precum sistemul bancar și turismul de lux, așa cum credem în mod obișnuit. Într-adevăr, chiar și reputația elvețiană în domeniul ciocolatei provine din ingeniozitatea sectorului său manufacturier (inventarea laptelui praf, crearea ciocolatei cu lapte și dezvoltarea tehnologiei de conșare).
Nu se datorează competenței sale în industria serviciilor – să zicem, capacității băncilor sale de a veni cu planuri sofisticate de plată în rate pentru cumpărătorii de tablete de ciocolată sau capacității agențiilor sale de publicitate de a realiza o campanie de marketing elegantă pentru ciocolată.
Articol preluat de pe: Hotnews Economie
