Economistul britanic Tim Harford, întrebat ce culoare are curcubeul, a răspuns: „În medie, este alb”. Și care este nivelul actual al inflației din România? Pe medie, 5.7%. Ambele răspunsuri sunt adevărate. Dar amândurora le lipsește ceva important.
Dar mediile te pot induce în eroare pentru că ascund diferențe mari: între diferite bunuri și servicii; între nord și sud; între Penny și Kaufland sau între bogați și săraci.
Pentru a lua un caz extrem, imaginați-vă că populația este împărțită în oameni cu venituri mari și din cei cu venituri mici, scrie Cahal Moran în cartea „ De ce sărăcim”. Cei bogați mănâncă doar prăjituri, în timp ce cei săraci mănâncă doar pâine și cheltuie aceleași sume pe ambele categorii de produse. Prețul prăjiturii a rămas același timp de 10 ani, în timp ce prețul pâinii a crescut cu 10% în aceeași perioadă. În acest caz, măsurile oficiale ale inflației ar raporta o inflație de 5% – media dintre 0 și 10 – chiar dacă acest număr nu se aplică absolut nimănui. Bogații ar fi experimentat o inflație de 0%, în timp ce cei săraci ar fi experimentat 10%, astfel încât niciunul dintre grupuri nu ar fi reprezentat cu acuratețe de statistica oficială de 5% – deși această situație este evident mai dăunătoare pentru cei săraci.
Realitatea măsurării inflației este însă mult mai nuanțată, deoarece există o suprapunere în ceea ce cumpără oamenii. O mare parte a populației va cumpăra atât prăjituri, cât și pâine, printre alte bunuri comune precum mașini, locuințe și televizoare. Unele grupuri pot cumpăra cantități mici dintr-o categorie, altele cantități mari din altă categorie, dar per total suprapunerea este suficientă pentru ca rata inflației să fie un reper decent pentru un grup demografic vast.
Tot mai mulți economiști admit că măsurarea inflației nu prea ține cont de ceea ce cumpără cei de pe treapta de jos a veniturilor. Și că ar trebui calculate inflația celor cu bani mulți și separat a celor lipsiți de mijloace consistente de trai.
Pentru că într-un fel resimte inflația un angajat al unei multinaționale și altfel un șomer sau un pensionar.
Pentru o lungă perioadă de timp, statisticienii din Marea Britanie și din întreaga lume au calculat inflația pe baza unei idei aparent sensibile: fiecare liră, dolar sau yen a contat la fel ca oricare altul. Acest principiu „un dolar, un vot” a însemnat că coșul de bunuri al Statisticii britanice (una dintre cele mai riguroase din lume, dacă nu cea mai…) a reflectat cu exactitate modul în care Marea Britanie își cheltuia venitul colectiv.
Pentru a reveni la exemplu, dacă noi, ca țară, am cheltui 100 de lei pe pâine și 100 de lei pe prăjitură, atunci coșul ar fi jumătate de pâine și jumătate de prăjituri. Dacă, în schimb, am hotărât colectiv că iubim prăjiturile și am cheltuit 150 de lei pe el în loc de 100 de lei, atunci coșul de consum s-ar schimba în consecință.
Toate par eminamente rezonabile – până când începi să te gândești cine cumpără pâinea și cine cumpără prăjiturile. Imaginează-ți că există 100 de oameni săraci care cheltuiesc fiecare 1 leu pe pâine pentru a ne oferi totalul de 100 de lei. Între timp, există 10 oameni bogați care cheltuiesc fiecare 10 lei pe prăjituri.
Este clar că cei 10 bogați contează la fel ca cei 100 de săraci din coșul nostru inflaționist, ceea ce pare puțin nedrept.
Datorită veniturilor lor mai mari, cei cu bani au un cuvânt mai mare de spus în statisticile inflației.
Acest tip de măsurare a inflației a fost numit „plutocratic” de către Oficiul Britanic de Statistică deoarece este dominat de gospodăriile cu venituri mai mari.
Când Statistica din UK a încercat să contabilizeze gospodăriile mai sărace cu aceste măsuri democratice, a constatat că inflația era puțin mai mare decât statisticile oficiale. Diferența a fost de doar 0,1 la sută pe an, ceea ce poate părea mică, dar după cum știm, o mică modificare a mediei poate însemna diferențe mari pentru articole individuale.
Mâncarea și locuința, două cheltuieli notabile pentru gospodăriile mai sărace, sunt în general mai scumpe în buget pentru acele gospodării. Vă puteți gândi la acestea ca fiind „pâinea” din exemplul nostru anterior. Acesta este un exemplu al modului în care săracii se pot confrunta cu o inflație mai mare decât sugerează măsurile oficiale, dar este departe de a fi singurul.
După cum subliniază Harford, datele oficiale privind inflația lasă mult de dorit. În multe cazuri, ei nici măcar nu măsoară tipul de bunuri cumpărate de cei mai săraci – echivalentul cu a lăsa pâinea în afara exemplului nostru.
E drept, culegerea de informații este costisitoare și dificilă: când vine vorba de asta, colectarea prețurilor necesită multă muncă de teren.
Cei 100 sunt statisticieni special ”antrenați” pentru asta. ”Să știți că nu e deloc o muncă ușoară!”, ne avertizează oficialii INS care administrează acest segment de activitate. ”Omul nostru trebuie să meargă în același magazin în fiecare decadă a lunii, să caute exact același produs, cu exact aceleași caracteristici, să-și noteze prețul fiecăruia în rubrica de pe tabletă. La final datele le transmite la sediul central.
Uneori, munca lor se lovește de obstacole. În pandemie, unele magazine s-au închis. Altele au renunțat să vândă anumite produse care erau ”pe lista” Statisticii. Altele, la sortimentul căutat de vânătorii de preț, era un preț de promoție care nu putea fi notat pe caiețel, întrucât ar fi denaturat rezultatul final.
Măsurarea modernă a inflației utilizează date direct de la scanerele supermarketurilor, ceea ce oferă acces la o varietate mult mai largă de mărfuri și actualizare continuă pe măsură ce produsele sunt scanate. Dar la noi, va mai trebui să așteptăm să vedem asta în practică.
Articol preluat de pe: Hotnews Economie
