Cea mai nouă limuzină a premierului nord-coreean Kim Jong Un, un Mercedes-Maybach S600 blindat,  cu care a apărut pentru prima dată public în februarie 2019, a fost introdusă ilegal în țară printr-un traseu care a inclus opriri în China, Japonia, Coreea de Sud și Rusia.

Achiziționarea și livrarea acestui vehicul, împreună cu un al doilea S600 subliniază rețelele de încălcare a sancțiunilor din Coreea de Nord, utilizate de traderi intermediari care au introdus în ultimii 10 ani modele de lux a peste 800 de mașini și camioane străine.

Daimler, care deține în prezent mărcile Mercedes și Mercedes-Maybach, verifică antecedentele tuturor potențialilor cumpărători și neagă public vânzarea oricăror mașini către persoane- paravan pentru Coreea de Nord.

În iunie 2018, mașinile, fiecare în containere maritime separate, au ajuns în portul Rotterdam din Olanda, potrivit C4ADS.

O companie olandeză de expediere de mărfuri, Slavenburg & Huyser BV, le-a pus apoi pe o navă spre Dailan, China. După sosirea în portul chinezesc, o altă firmă japoneză, Zuisyo Company, a semnat contractul pentru containere și le-a expediat din nou la Osaka, Japonia.

În timp ce se aflau în Japonia, Mino Logistics Japan și-a asumat ulterior responsabilitatea pentru containere și le-a trimis apoi la Busan, Coreea de Sud, unde firma sud-coreeană Mino Logistics Company a semnat contractul pentru ele. C4ADS declară că nu a putut verifica dacă aceste două companii sunt înrudite, în ciuda numelor lor aproape identice.

Ceea ce s-a întâmplat după ce mașinile au ajuns la Busan pe 30 septembrie 2018 este  oarecum în ceață. Docherii au încărcat mașinile pe DN5505, o navă de marfă cu pavilion togolian aparținând companiei de transport maritim Do Young, al cărei sediu central este înregistrat în Insulele Marshall.

La scurt timp după ce a preluat mașinile din Busan, DN5505 a pornit la drum cu destinația declarată Nakhodka, Rusia, iar data estimată a sosirii este 5 octombrie 2018. Nava a oprit însă transponderul pe 1 octombrie, iar semnalul nu a reapărut decât pe 19 octombrie, după 18 zile.

Când transponderul navei a început să transmită, nava se îndrepta înapoi spre Busan. C4ADS nu a găsit nicio informație conform căreia nava ar fi ajuns în Nakhodka sau în oricare dintre celelalte cinci porturi rusești din Extremul Orient, în jurul datei de 5 octombrie.

De asemenea, pe 7 octombrie 2018, Air Koryo, compania aeriană de stat a Coreei de Nord, a trimis trei avioane cargo Il-76 Candid la Vladivostok, în Rusia. C4ADS afirmă că avioanele Il-76 ale Air Koryo, care sunt capabile să transporte vehicule și aduc adesea limuzine și alte mașini, efectuează călătorii la Vladivostok, dar o fac neregulat. Vizita din octombrie, care altfel nu a fost programată și era prima după mai multe luni.

Patru luni mai târziu, presa de stat nord-coreeană a publicat o înregistrare video în care Kim era plimbat într-una dintre noile sale limuzine.

Marc Rich- un alt trader, mult mai sofisticat

Era într-o seară de vineri la începutul anilor 1980, când unul dintre miniștrii cabinetului jamaican a aflat că țara sa a rămas fără bani.

Hugh Hart, ministrul minelor și energiei, se afla în parlament, iar în jurul orei 18:00 a aflat că un oficial al băncii centrale îl aștepta să vorbească, într-o stare de agitație. Hart a ieșit afară. Mesajul bancherului central era simplu: vistieria Jamaicei era goală. Banca centrală nu putea strânge banii necesari pentru a plăti un transport de petrol.

„Și, apropo”, a adăugat oficialul, „rămânem fără petrol de duminică.”

„Pur și simplu nu știam ce naiba să fac”, își amintește Hart, cu care joi jurnaliști specializați pe energie de la agenția Bloomberg- Javier Blas și Jack Farchy, autorii cărții  „O lume de vânzare” au discutat.

Această relatare a relațiilor Jamaicei cu Marc Rich se bazează în principal pe interviurile celor doi autori cu Hugh Hart, Manny Weiss, Vincent Lawrence și Carlton Davis. Povestea crizei de vineri seara din țară le-a fost povestită autorilor chiar de către Hart.

Jamaica cumpăra 300.000 de barili de petrol în fiecare lună pentru singura rafinărie a insulei caraibiene, situată în Kingston, capitala. În fiecare lună, banca centrală oferea o garanție de 10 milioane de dolari pentru a acoperi costul petrolului. Dar în această lună, banca centrală nu avea suficienți bani, așa că nu ar mai fi existat petrol. Fără petrol, rafinăria din Jamaica ar înceta să mai producă benzină și motorină, iar benzinăriile din țară ar fi trebuit să se închidă.

Hart știa ce ar însemna asta. Economia Jamaicei încă își revenea după ravagiile provocate de criza petrolieră din anii 1970, care se transformaseră în violențe politice ce transformaseră străzile din Kingston într-o zonă de război. La începutul anilor 1980, cele mai grave momente ale violenței trecuseră, dar structura economică și socială a țării era încă fragilă.

Hart a sunat-o pe singura persoană care ar putea ajuta la evitarea crizei: Willy Strothotte, comerciantul german care conducea filiala Marc Rich + Co din New York. Casa de comerț era profund interesată de Jamaica: pitoreasca insulă caraibiană era unul dintre cei mai mari producători de bauxită și alumină din lume, mineralele folosite pentru fabricarea aluminiului. Iar Marc Rich + Co era cel mai mare comerciant de aluminiu din lume.

„Hugh, îmi pare foarte rău, dar nu te pot ajuta. Nu cred că te poate ajuta cineva”, a spus Strothotte. Ca ultimă soluție, i-a oferit numărul de telefon de acasă al lui Marc Rich din Zug. „Dar te avertizez, e ora două dimineața în Elveția, așa că eu nu l-aș suna.”

Hart nu mai vorbise niciodată cu Rich: până atunci, afacerile sale fuseseră doar cu Strothotte. Tituși, Hart l-a sunat pe Zug. Marc Rich, somnoros, a răspuns la telefon.

– Domnule Rich, sunt Hugh Hart, începu el. Probabil că nu mă cunoașteți.

„O, ba da, știu totul despre tine”, a răspuns Rich. „Dar de ce naiba mă trezești la ora două dimineața?”

„Ei bine”, a răspuns Hart. „E o chestiune de viață și de moarte.”  Și i-a explicat situația dificilă a Jamaicii.

„Ce te aștepți să fac în privința asta? E ora două vineri seara, iar banca ta centrală nu poate strânge 10 milioane de dolari. Ce naiba?”

Hart a implorat. S-a lăsat un moment de tăcere.

– Sună-l pe Willy peste o oră, i-a ordonat Rich și a închis telefonul.

Când Hart l-a sunat pe Strothotte înapoi la New York, deja un petrolier plin era în drum spre Jamaica. Rich aranjase ca un transport de țiței venezuelean pe care îl livra pe coasta de est a SUA să facă o oprire la Kingston pe drum. Sâmbătă seara, cu mai puțin de 24 de ore înainte ca Jamaica să rămână complet fără rezerve, acesta a descărcat 300.000 de barili de petrol.

 Tranzacția a fost o demonstrație a puterii masive pe care Marc Rich o deținea pe piața petrolului. Șocurile petroliere din anii 1970 umpluseră vistieria comercianților de mărfuri, iar aceștia și-au combinat nou-dobândita putere financiară cu o îndrăzneală pe care puțini alți investitori o puteau egala. Până în anii 1980, plasarea banilor acolo unde alte companii sau state nu ar fi îndrăznit era marca înregistrată a traderilor.

Jamaica era un exemplu excelent: țara era în pragul falimentului, ocolită de toți  creditorii. Iar Rich tocmai livrase guvernului petrol în valoare de 10 milioane de dolari fără măcar să semneze un contract. Riscul merita însă. Guvernul jamaican nu avea să uite cum Rich o salvase de la ruină. Insula din Caraibe avea să devină o sursă de profit pentru Rich și succesorii săi în deceniile următoare.

„A fost unul dintre cele mai stresante momente pe care le-am avut”, își amintește Hart. „Sincer, cred că ar fi dat jos guvernul.”

Acordurile lui Marc Rich cu Jamaica au fost emblematice pentru schimbările care au avut loc în economia mondială în anii 1970 și 1980.

De la Jamaica la Arabia Saudită și de la Guyana la Peru, deceniile de creștere economică globală au stimulat investiții masive în producția de mărfuri în întreaga lume. Guvernele din Orientul Mijlociu, Africa și America Latină trecuseră la un val de naționalizări.

Iar trecerea puterii din mâinile marilor companii petroliere și miniere străine în mâinile guvernelor Lumii a Treia deschidea o fereastră de oportunități pentru traderii de mărfuri pe care aceștia o exploatau cu entuziasm.Traderii au canalizat dolari către guverne și lideri cu care nimeni nu voia să discute.

Nicăieri nu a fost acest lucru mai clar decât în industria aluminiului. Boom-ul economic care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial transformase aluminiul în cel mai popular metal din lume. Mai ieftin decât cuprul, mai ușor și mai versatil decât oțelul, consumul de aluminiu a crescut vertiginos datorită gamei largi de utilizări în avioane, mașini și electrocasnice, care au fost simbolurile noii ere a consumerismului.

Până la sfârșitul războiului, industria aluminiului avea capacitatea de a aproviziona boom-ul de consum care urma să apară. Producția a crescut de la 1 milion de tone în 1945 la 10 milioane de tone până în 1970, ceea ce a stimulat o goană mondială pentru bauxită, pământul roșu-brun găsit în Guineea sau în faimoșii munți albaștri din Jamaica.

O tendință de „naționalism al resurselor” a cuprins lumea, pe măsură ce statele postcoloniale recent independente au insistat pentru o mai mare autonomie față de foștii lor conducători, iar creșterea prețurilor a transformat sectorul materiilor prime într-o țintă profitabilă.

În sectorul aluminiului, naționalizările au început în Guyana, un stat aflat la granița cu Venezuela, care era al cincilea cel mai mare producător de bauxită din lume.

La 1 martie 1971, parlamentul Guyanei a legiferat naționalizarea industriei de bauxită a țării, inclusiv a unei filiale a gigantului canadian Alcan, care la acel moment era cea mai mare companie a țării. Această mișcare a trimis undă de șoc în consiliile de administrație și în capitalele occidentale.

CIA era convins că naționalizarea se va transforma într-un eșec. Dar nu lua în considerare un intermediar:  Philipp Brothers. Doi directori executivi de la casa de comerț au zburat în capitala Guyanei și au convins guvernul să le permită să vândă întreaga producție de bauxită și alumină.

Un an mai târziu, CIA a remarcat că eforturile Guyanei de a-și vinde alumina au fost ajutate de „noul său agent de marketing agresiv, Philipp Brothers din New York”, scrie Helmut Waszkis în cartea „Philipp Brothers: Istoria unui gigant comercial”.

Articol preluat de pe: Hotnews Economie