Ultimul film din seria „Misiune: Imposibilă”, lansat sub titlul „Misiune: Imposibilă – Răfuială finală” (titlul original: „Mission: Impossible – The Final Reckoning”), îl aruncă pe Ethan Hunt (Tom Cruise) în lupta împotriva unei amenințări globale ce depășește orice precedent: o inteligență artificială extrem de avansată (dar și de necinstită), numită „Entitatea”. Reamintim că Hunt lucrează pentru agenția de informații IMF, despre care știm că e acronimul Forței Misiunii Imposibile.
Pentru un economist, când spui IMF gândul te duce la FMI. Adevăratul FMI, Fondul Monetar Internațional, poate că nu trimite agenți secreți pentru a arunca în aer clădiri sau a asasina persoane indezirabile, dar este agentul „salvator” al țărilor în curs de dezvoltare. El joacă rolul de paznic față de aceste țări, supraveghind finanțarea internațională.
Atunci când acestea intră într-o criză a balanței de plăți, așa cum s-a întâmplat și cu România, semnarea unui acord cu FMI este crucială. Banii pe care FMI îi împrumută reprezintă doar o mică parte a situației, deoarece FMI nu are mulți bani proprii. Mai important este acordul în sine. Acesta este văzut ca o garanție că țara își va îndrepta obiceiurile „risipitoare” și va adopta un set de politici „bune” care îi vor asigura capacitatea de a-și rambursa datoriile.
Abia după ce se încheie un astfel de acord, alți creditori potențiali – Banca Mondială, guvernele țărilor bogate și creditorii din sectorul privat – sunt de acord să continue să finanțeze statul în cauză. Acordul cu FMI implică acceptarea unor condiții uneori destul de dure.
Politicile macroeconomice cerute de FMI sunt menite să schimbe comportamentul întregii economii, spre deosebire de suma totală a comportamentelor actorilor economici individuali care o alcătuiesc .
Ideea contraintuitivă conform căreia întreaga economie se poate comporta diferit de suma totală a părților sale provine de la celebrul economist de la Cambridge, John Maynard Keynes.
John Maynard Keynes a argumentat că ceea ce este rațional pentru actorii economici individuali s-ar putea să nu fie rațional pentru întreaga economie. În celebrul său tratat „Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor” (capitolul 7, mai exact), Keynes a explicat că, deși pentru un om este rațional să economisească pentru a-și asigura situația financiară personală, dacă toți oamenii din economie încearcă simultan să economisească, vor reduce consumul, iar cererea totală va scădea. Acest lucru duce, la rândul său, la scăderea veniturilor și la șomaj. Un rezultat care nu mai este rațional din perspectiva societății ca întreg.
Un alt exemplu este cel din timpul unei recesiuni economice, când firmele se confruntă cu o scădere a cererii pentru produsele lor, în timp ce lucrătorii se confruntă cu probabilitatea mai mare a unei concedieri sau a unei reduceri salariale.
În această situație, este prudent ca firmele și lucrătorii individuali să își reducă cheltuielile. Dar dacă toți actorii economici își reduc cheltuielile, cu toții vor fi într-o situație mai proastă, deoarece efectul combinat al unor astfel de acțiuni este o cerere agregată mai mică, care, la rândul său, crește și mai mult șansele de faliment ale tuturor firmelor și de concedieri masive.
Prin urmare, susține Keynes, guvernul nu poate folosi planuri de acțiune care ar fi raționale pentru agenții economici individuali. Ar trebui să facă întotdeauna în mod deliberat opusul a ceea ce fac alți actori economici. Adică, într-o perioadă de recesiune economică, ar trebui să își mărească cheltuielile pentru a contracara tendința firmelor și a lucrătorilor din sectorul privat de a-și reduce cheltuielile. Iar într-o perioadă de creștere economică, ar trebui să își reducă cheltuielile și să crească impozitele, pentru a menține cererea sub ofertă. Ceea ce România nu a făcut decât atunci când a fost amenințată de FMI.
Articol preluat de pe: Hotnews Economie
