Zilele acestea se discută foarte mult despre pensii, mai ales despre banii din Pilonul II. Mai exact despre cum ți-i vei putea retrage. Așa că mi-am propus să vă spun o poveste.

Printre lecturile mele polițiste preferate este și „Un buzunar plin de secară”, de Agatha Christie. E un roman polițist clasic, în care Miss Marple investighează o serie de crime bizare petrecute într-o familie bogată din Anglia.

Totul începe cu moartea neașteptată a unui magnat cu o reputație duplicitară. Autopsia dezvăluie că bărbatul fusese otrăvit.  Misterul se amplifică atunci când soția și servitoarea familiei sunt și ele ucise în moduri care fac aluzie la o celebră poezie englezească pentru copii („Sing a Song of Sixpence”), în care apare sintagma „un buzunar plin de secară”.

Cazul în sine era ingenios, dar am fost intrigat și de titlu. Lăsând la o parte natura absurdă a cântecului „Sing a Song of Sixpence”.

Am gustat și eu în copilărie secara. Este uşor picantă, ușor amăruie și puțin pământoasă la gust, cu note care amintesc de nuci

Uneori (și doar ocazional) îmi mai cumpăr și azi pâine de secară.

Secara este originară din Turcia de astăzi, dar azi simbolizează sistemele alimentare nordice ale Europei – o cereală rezistentă care crește în climatele nordice dure, unde grâul nu crește. Rusia își asumă titlul de cel mai mare consumator de secară, în timp ce Polonia are cel mai mare consum pe cap de locuitor și este, de asemenea, cel mai mare exportator de cereale, potrivit „Edible Economics”.

Dar campioana mondială la producția de secară este Germania, care produce cu 33% mai mult decât următorul mare producător, Polonia.

„Căsătoria fierului și a secarei” este numele generic dat unei alianțe mediate de Otto von Bismarck, primul cancelar al Germaniei unificate, între nobilimea din Prusia, și capitaliștii nou-apăruți din industriile „grele”, concentrați în Renania din Vest.  (Surse: Enciclopedia Britannica – Otto von Bismarck, Heinrich August Winkler, “Germany: The Long Road West”, James Retallack, “Imperial Germany 1871–1918”, The Cambridge History of Modern Europe, articole istorice/publicistice — de exemplu, Deutsche Historische Museum- secțiuni dedicate Bismarck și “Eisen und Roggen,” precum și enciclopedii germane de istorie economică).

Cum a creat Bismarck un nou bloc de putere protecționist

În 1879, Bismarck și-a abandonat partenerul de coaliție, Național-Liberalii, care susțineau, printre altele, liberul schimb. El a creat un nou bloc de putere protecționist, determinându-i pe Junkerii producători de secară , să accepte protecția tarifară pentru industriile grele din Renania, care se luptau atunci cu producătorii britanici. Pentru a realiza acest lucru, le-a oferit protecție tarifară împotriva cerealelor americane ieftine care începeau să inunde piețele europene.

Această alianță între producătorii de secară și producătorii de fier, mediată de „Cancelarul de Fier”, a propulsat economia germană la noi culmi. A permis noilor industrii grele – fier, oțel, utilaje, substanțe chimice – să se dezvolte în spatele unor ziduri protectoare și, în cele din urmă, să ajungă din urmă principalii producători din Marea Britanie.

Moștenirea lui Bismarck nu s-a încheiat odată cu dezvoltarea industriilor grele germane. Există o altă moștenire a sa care a avut un impact și mai mare – și mult dincolo de Germania: instaurarea statului bunăstării.

Moștenirea lui Bismark

Mulți oameni cred că statul bunăstării este produsul unor forțe politice „progresiste”, precum democrații New Deal din SUA, Partidul Laburist britanic sau partidele social-democrate scandinave, dar, de fapt, ultraconservatorul Bismarck l-a creat primul.

În 1871, la scurt timp după unificarea Germaniei, Bismarck a introdus un program de asigurări care proteja lucrătorii de accidentele industriale. Deși acoperea doar o gamă limitată de lucrători, în loc să fie o schemă universală, a fost prima asigurare publică din lume, arată lucrarea citată..

Odată ce și-a consolidat puterea prin „căsătoria fierului și a secarei” în 1879, Bismarck și-a accelerat eforturile pentru măsuri de asistență socială și a introdus asigurarea publică de sănătate în 1883 și o pensie publică în 1889 – ambele fără precedent până atunci .

În 1884, și-a extins asigurarea anterioară pentru accidente de muncă pentru a acoperi toți lucrătorii. Germania nu a reușit să introducă prima asigurare de șomaj (această onoare revine Franței).

Bismark știa că dacă muncitorii nu ar fi protejați împotriva șocurilor (accidente de muncă, boli, bătrânețe, șomaj etc.),ei ar fi atrași de socialism

Bismarck nu a introdus statul bunăstării pentru că era „socialist”, așa cum este în mod normal numit oricine susține statul bunăstării în zilele noastre. A fost chiar un antisocialist faimos. Între 1878 și 1888, a restricționat puternic activitățile Partidului Social Democrat, fără să poată interzice complet partidul.

Dar era pe deplin conștient de faptul că, dacă muncitorii nu ar fi protejați împotriva șocurilor majore ale vieții (accidente de muncă, boli, bătrânețe, șomaj etc.), aceștia ar fi atrași de socialism. Cu alte cuvinte, Bismarck a inițiat acele scheme de asistență socială tocmai pentru a ține socialismul la distanță.

După al Doilea Război Mondial, chiar și multe partide de centru-dreapta din țările europene au ajuns să îmbrățișeze statul bunăstării, deoarece și-au dat seama că oferirea de securitate cetățenilor obișnuiți era vitală pentru atingerea stabilității politice, mai ales în fața concurenței sistemice din partea țărilor blocului sovietic, scrie Ha-Joon Chang în cartea citată.

Beneficiile sociale nu sunt gratuite. Toată lumea plătește

Multe dintre beneficiile sociale pe care le primesc oamenii sunt finanțate din contribuții „la asigurări sociale” – adică plăți legate de anumite scheme publice de asigurări pentru cheltuieli precum bătrânețea și șomajul – pe care le plătesc majoritatea contribuabililor.

De exemplu, în Marea Britanie, datorită asigurărilor de sănătate socializate din cadrul NHS (Serviciul Național de Sănătate), nu trebuie să plătești de fiecare dată când mergi la spital. Dar ți-ai plătit vizita la spital (și vei continua să o plătești și în viitor) prin impozite și contribuții la asigurările sociale.

Statul bunăstării este mai bine văzut ca un pachet de asigurări sociale, care acoperă eventualități care se pot întâmpla oricui, achiziționate colectiv de către toți cetățenii. Poate avea (dar poate nu, în funcție de modul în care sunt concepute sistemul fiscal și schemele de asistență socială) un element de redistribuire a veniturilor, dar nu acesta este rolul său principal.

Ideea statului bunăstării este că, în calitate de cetățeni (și rezidenți pe termen lung), primim cu toții același pachet de asigurări la un preț mai mic, cumpărând în vrac. Cea mai bună modalitate de a ilustra acest aspect este de a compara costul asistenței medicale din SUA, care este singura țară bogată care nu are asigurare publică de sănătate universală, cu cel din alte țări bogate.

Oamenii din țările bogate își datorează prosperitatea secarei

Ca proporție din PIB, SUA cheltuiește cu cel puțin 40% mai mult și de până la două și jumătate mai mult pentru asistență medicală decât alte țări la fel de bogate.

În ciuda acestui fapt, țara are cele mai slabe rezultate medicale din lumea bogată, ceea ce înseamnă că „sănătatea” este mult mai scumpă în SUA decât în alte țări bogate. Există diverse explicații pentru acest lucru, dar un motiv important este că sistemul american de sănătate este fragmentat și, prin urmare, nu poate beneficia de achiziții colective la fel de mult ca omologii săi din alte țări care au un sistem de sănătate mai unificat.

Oamenii din țările bogate de astăzi își datorează securitatea – și prosperitatea – unei cereale umile și rezistente, adesea considerată inferioară vărului său mai cunoscut, grâul. Căci fără a proteja secara produsă de moșierii prusaci, Bismarck nu ar fi putut crea alianța politică ce i-a permis să construiască primul stat al bunăstării din lume.

Articol preluat de pe: Hotnews Economie