În doar câteva zile, documentarul „Justiție capturată”, realizat de Recorder, a scos tema justiției din zona discuțiilor tehnice despre legi, articole și proceduri și a adus-o înapoi în centrul vieții publice. Nu mai vorbim doar despre decizii ale Curții Constituționale sau despre modificări punctuale ale Codului penal, ci despre ceva mult mai concret: dosare de mare corupție care se sting prin prescripție, judecători mutați din complet exact înainte de pronunțare, presiuni disciplinare interne și sentimentul tot mai prezent că, pentru oameni influenți, legea nu se aplică la fel ca pentru restul societății.

Filmul descrie un sistem judiciar organizat piramidal, în care câțiva magistrați aflați în vârful ierarhiei ar controla, prin decizii administrative, soarta unor procese cu miză politică și financiară uriașă. În locul unei „povești urbane” care circula de ani de zile pe holurile instanțelor, „Justiție capturată” pune cap la cap cronologii, mărturii și documente și propune o narațiune coerentă despre putere, dependență și frică în interiorul sistemului judiciar românesc. Documentarul poate fi urmărit pe site-ul Recorder.

Pentru o societate care pretinde că funcționează ca un veritabil stat de drept, impactul unei asemenea anchete depășește cu mult granițele justiției. Este atinsă economia – prin felul în care sunt percepute riscurile de corupție –, sunt atinse parteneriatele internaționale – prin felul în care România e privită în Uniunea Europeană – și este afectată viața de zi cu zi: de la încrederea în instituții, până la decizia unui simplu cetățean de a mai reclama sau nu un abuz.

În cele ce urmează, reconstruim cronologic această criză – de la apariția documentarului, la reacțiile instituționale, proteste, conferința extraordinară a Curții de Apel București și posibile scenarii pentru viitor.

Documentarul Recorder: punctul zero al unei crize vizibile

Pe 9 decembrie 2025, Recorder publică documentarul „Justiție capturată”, un film de două ore rezultat dintr-o documentare întinsă pe mai bine de un an și jumătate. Jurnaliștii au intervievat judecători și procurori – unii sub protecția anonimatului, alții asumându-și public identitatea – și au analizat hotărâri, cronologii de dosare și decizii administrative interne.

Filmul aduce în prim-plan o afirmație care devine rapid citată în spațiul public: România ar fi mai aproape de un „paradis al infractorilor” decât de un stat de drept, pentru că dosarele de mare corupție se sting prin prescripție sau se termină cu achitări după ani de tergiversări. Această propoziție – rostită de un magistrat cu experiență – condensează, de fapt, frustrarea unei părți a sistemului, care simte că munca din sala de judecată poate fi anulată prin decizii administrative luate „de sus”.

Documentarul excelează la nivel de construcție narativă: combină interviuri cu grafice și cronologii de dosare, astfel încât mecanisme care în mod normal par tehnice – schimbări de complet, delegări, intervenții ale Inspecției Judiciare – devin inteligibile pentru un public larg. Acolo unde până acum se vorbea abstract despre „influențe”, „presiuni” sau „sistem”, filmul pune date și nume: ce judecător era pe dosar, când a fost schimbat, cine a decis schimbarea, ce s-a întâmplat cu dosarul după.

În același timp, Recorder plasează povestea într-un context mai larg: modificările la legile justiției din ultimul deceniu, rolul Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), influența pe care o pot avea funcțiile de conducere din instanțe asupra carierei unui judecător „de rând”. Rezultatul este o anchetă jurnalistică ce funcționează și ca material de investigație, și ca manual de alfabetizare juridică pentru publicul nespecialist.

Cum a ajuns Curtea de Apel București în centrul poveștii

Investigația plasează Curtea de Apel București (CAB) în centrul rețelei de putere, ca nod prin care trec apelurile în marile dosare de corupție, cauzele cu prejudicii de zeci de milioane de euro și procese cu miză politică majoră – de la dosare de foști miniștri și primari până la oameni de afaceri cu influență. Potrivit Recorder, CAB este locul în care se decide, în practică, dacă un dosar complex își urmează cursul firesc sau este împins, prin decizii administrative, spre tergiversare și prescripție.

În arhitectura sistemului judiciar, Curtea de Apel București este una dintre cele mai încărcate instanțe din țară: judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunțate de Tribunalul București și de alte instanțe din raza sa, găzduiește secții specializate pentru cauze de corupție și criminalitate economică și este adesea instanța care decide definitiv în dosare cu impact major asupra vieții politice și economice. Asta înseamnă că orice decizie administrativă privind componența completurilor, repartizarea sau re-repartizarea dosarelor are o greutate mult mai mare decât într-o instanță obișnuită: aici nu se joacă doar soarta unor litigii comerciale sau civile, ci și credibilitatea luptei anticorupție.

Documentarul arată cum, în timp, Curtea de Apel București a devenit scena pe care se întâlnesc două logici diferite. Pe de o parte, logica oficială, a „randomizării” și a repartizării aleatorii a dosarelor, garantată de sistemele informatice și de regulile procedurale. Pe de altă parte, logica informală, descrisă de magistrații intervievați, în care deciziile de delegare, schimbare de complet sau reorganizare a schemelor de ședință ar fi folosite, în anumite momente, pentru a influența cursul unor dosare sensibile. Recorder reconstruiește acest tablou prin grafice și cronologii: la nivel de text, vedem nume de inculpați și numere de dosar; la nivel vizual, apar linii colorate care arată cum același dosar „sare” de la un complet la altul exact înaintea momentelor cheie.

Investigația nu susține că orice schimbare de complet este abuzivă. Există concedii, promovări, pensionări, incompatibilități – situații perfect legitime în care un judecător nu poate continua să judece un dosar. Ceea ce ridică semne de întrebare, în narațiunea filmului, este concentrarea acestor schimbări în jurul unor dosare „grele”, precum și frecvența cu care instanța pare să accepte reluarea probatoriului de la zero, chiar după ani întregi de judecată. Din perspectiva cetățeanului, ceea ce contează nu sunt nuanțele tehnice, ci rezultatul: inculpați cunoscuți care ajung la prescripție, după ce dosarul lor a trecut printr-un „labirint” de completuri.

Această imagine nu apare în gol. Ea se suprapune peste modificările legislative care au consolidat, în ultimii ani, o organizare piramidală a sistemului judiciar: multă putere în mâinile șefilor de instanțe și ale unor lideri din CSM, în timp ce judecătorii de la baza sistemului se pot trezi ușor sancționați sau marginalizați prin Inspecția Judiciară. Documentarul sugerează că, odată ce conducerea unei instanțe controlează atât schema de completuri, cât și „robinetul” sesizărilor disciplinare, se creează un dezechilibru delicat: autonomia judecătorului de ședință rămâne, mai ales în dosarele sensibile, mai degrabă teoretică.

În vârful acestei piramide, filmul și o parte dintre magistrații intervievați o plasează pe Lia Savonea – fostă președintă a CSM, actuală șefă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Ea este descrisă de unii interlocutori drept „liderul informal” al unei structuri care ar controla cariere, completuri și soarta unor dosare sensibile, prin influență asupra numirilor și asupra deciziilor administrative. Lia Savonea respinge ferm aceste acuzații și vorbește despre „campanii persistente de delegitimare a unor lideri ai justiției”, într-un interviu în care afirmă că documentarul Recorder ar face parte dintr-un demers de slăbire a încrederii în sistem, după cum a relatat HotNews.ro.

Simplul fapt că numele președintei Înaltei Curți apare insistent în film, în mărturiile magistraților și în dezbaterile ulterioare din spațiul public, ilustrează dimensiunea crizei: acuzațiile nu mai vizează doar „politicieni corupți” sau „baroni locali”, ci și vârful sistemului judiciar. Iar atunci când instanța considerată „barometrul” marilor dosare penale ajunge să organizeze o conferință extraordinară de presă pentru a răspunde unui documentar jurnalistic – anunțată, cu detalii logistice și promisiunea prezentării unor „date factuale”, de Agerpres – este limpede că nu mai vorbim doar despre percepții, ci despre o criză instituțională în toată regula.

Relatări ulterioare, precum live-textul realizat de Libertatea, arată cum Curtea de Apel București rămâne, de la un capăt la altul al crizei, în centrul atenției: de la scena principală a documentarului până la sala de conferință în care conducerea instanței încearcă să își apere reputația, iar alți judecători contrazic, în fața camerelor, versiunea oficială.

Astfel, CAB nu este doar „decorul” unei investigații, ci personaj principal: locul unde se vede cel mai clar, în logica filmului, cum se întâlnesc legile scrise, deciziile administrative și destinele concrete ale marilor dosare de corupție.

Marile dosare de corupție și „ingineria” schimbării completelor

Documentarul nu se rezumă la afirmații generale despre „sistem”. Pentru a-și susține teza, Recorder intră în detaliu în câteva dosare care au ținut, ani la rând, prima pagină a ziarelor: cazuri cu Marian Vanghelie, Cristian Burci, Puiu Popoviciu sau dosare de „bancheri”, în care prejudiciile calculate de procurori ajung la zeci de milioane de euro. Pentru public, aceste nume sunt deja familiare; investigația le reia nu pentru spectaculosul lor mediatic, ci pentru a demonstra, cu cronologii și documente, cum pot fi „înclinate” balanțele prin decizii administrative.

Schema relatată este, în linii mari, aceeași, indiferent de numele dosarului:

• un dosar complex, trimis în judecată, cu rechizitorii stufoase și liste lungi de martori;
• ani întregi de audieri, expertize, sute sau mii de pagini de probatoriu, zeci de termene de judecată;
• completul care a lucrat dosarul ajunge aproape de pronunțare, după ce a administrat grosul probelor;
• exact în acest moment intervine o decizie administrativă: schimbarea unuia sau mai multor judecători, reorganizarea schemelor de ședință, delegarea unui magistrat în altă structură;
• noul complet trebuie să reia o parte din probatoriu – să asculte din nou martori, să reanalizeze expertize, să reia deliberări;
• timpul se scurge, iar termenele de prescripție se apropie;
• în final, intervine prescripția sau, în apel, pedepsele sunt radical reduse, uneori până aproape de simbolic.

Pentru un observator din afara sistemului, fiecare verigă, luată separat, poate părea explicabilă: un judecător se pensionează, altul este promovat, altuia i se modifică încărcătura de dosare. Ceea ce produce suspiciune este modul în care toate aceste decizii se aliniază, în timp, în jurul marilor dosare de corupție. Recorder folosește tabele și grafice pentru a arăta cum, în anumite perioade, „rotația cadrelor” pare să lovească cu precădere în cauzele cu miză mare, în timp ce dosare mai mici își urmează traseul fără schimbări notabile de complet.

Judecătoarea Daniela Panioglu, fostă magistrată la Curtea de Apel București, sintetizează această realitate în termenii unei „structuri piramidale” în vârful căreia s-ar afla Lia Savonea. În intervențiile sale, ea explică faptul că, în momentul în care un complet devenea „prea avansat” într-un dosar și se contura perspectiva unor condamnări consistente, intervenea, aproape invariabil, o decizie administrativă care rupea continuitatea: fie judecătorul era delegat în altă parte, fie i se schimba schema de activitate, fie dosarul era „reconfigurat” pe alt complet. Potrivit Euronews România, Panioglu merge până la afirmația că „nu funcționează nimic în România mai bine decât corupția din justiție” și cere explicit demisia ministrului Justiției, pe care îl consideră responsabil că a tolerat acest mecanism.

Dincolo de duritatea formulării, declarația ei marchează un punct de cotitură: acuzația nu mai este că sistemul „e depășit” sau „nu face față complexității dosarelor”, ci că, în anumite cazuri, ar exista o voință internă de a împinge dosarele spre prescripție prin „inginerie administrativă”. Aici se află linia de demarcație fină, dar esențială, dintre neputință și abuz. Neputința înseamnă că dosarele sunt prea multe, prea complicate, iar resursele umane și logistice sunt insuficiente. Abuzul înseamnă că procedura este folosită deliberat pentru a proteja inculpați cu influență: deciziile de schimbare a completurilor, de reconfigurare a schemelor de ședință sau de gestionare a calendarului sunt luate cu știința efectului lor asupra prescripției.

Recorder nu susține, desigur, că orice amânare sau schimbare de complet este rezultatul unei conspirații. Dar, prin punerea cap la cap a mai multor cazuri – un fost primar, un om de afaceri, un dosar cu bancheri –, filmul construiește un model-recurring: exact când este nevoie de stabilitate, apare o „perturbare administrativă” care împinge totul cu câteva luni sau chiar ani. Când acest model se repetă, în oglindă, în mai multe dosare, devine dificil, chiar și pentru un privitor de bună-credință, să vorbească doar despre ghinion sau despre coincidențe.

În plan tehnic, prescripția este o instituție juridică legitimă: legiuitorul stabilește termene în funcție de gravitatea faptei, iar statul are obligația să își facă treaba în interiorul acestor termene. În practică, însă, modul în care sunt organizate ședințele, ritmul în care se administrează probele și continuitatea completului pot accelera sau încetini decisiv drumul unui dosar către final. De aceea, discuția despre „justiție capturată” nu mai poate ocoli întrebarea: cât din ceea ce vedem în marile dosare – prescripții, achitări după ani de proces – este rezultat al obiectivelor limitări ale sistemului și cât este efect al unor decizii luate „cu intenție” în interiorul piramidei de putere?

Relatările ulterioare ale presei întăresc această întrebare. Sinteze precum cele realizate de Libertatea reiau, pentru publicul larg, exemplele din documentar: dosare vechi de aproape un deceniu, în care schimbările de complet apar ca niște „fracturi” administrative exact când se apropie verdictul. Pentru o parte a opiniei publice, aceste exemple sunt suficiente pentru a trage concluzia că sistemul nu funcționează; pentru alții, ele sunt un punct de plecare pentru a cere, măcar acum, un audit serios al modului în care au fost gestionate marile dosare.

În tot acest tablou, Curtea de Apel București rămâne scena principală. Aici se întâlnesc numele sonore din politică și business cu structurile administrative ale instanței, aici sunt puse în balanță probele adunate de procurori și deciziile șefilor de secție, aici se vede cel mai bine dacă „ingineria completelor” este doar o sintagmă jurnalistică sau descrie un mecanism de putere real, consolidat în timp. Iar faptul că o parte dintre magistrații care apar în film și își asumă public criticile provin chiar din această instanță transformă CAB, în ochii societății, dintr-o simplă instituție într-un simbol al bătăliei pentru credibilitatea justiției românești.

Daniela Panioglu și anatomia unei acuzații din interior

O voce centrală în dezbatere este judecătoarea Daniela Panioglu, fostă magistrată la Curtea de Apel București. Cunoscătoare a dosarelor de mare corupție, ea descrie public un mecanism piramidal în vârful căruia s-ar afla Lia Savonea și explică felul în care schimbarea completurilor ar fi dus, în serie, la prescrierea unor cauze grele.

Într-un interviu acordat Euronews România, Panioglu merge până la afirmația că „nu funcționează nimic în România mai bine decât corupția din justiție” și cere demisia ministrului Justiției, pe care îl consideră incapabil să oprească fenomenul.

Ea descrie, cu exemple, situații în care un complet avansat într-un dosar – aproape de pronunțarea unor condamnări consistente – este „rupt” prin decizie administrativă, dosarul este trimis unui nou complet, iar ce era aproape de final se transformă într-un nou început. Dincolo de forța formulărilor, miza reală a declarațiilor sale este legitimarea internă a ceea ce documentarul Recorder sugerează: acuzațiile nu vin doar dinspre jurnaliști sau activiști, ci din interiorul corpului magistraților.

Impactul acestei poziționări este major. Pentru public, nu mai este doar opinia unui analist sau a unui politician, ci verdictul unei judecătoare care a stat ani de zile în complet pe dosare de mare corupție. Pentru instituții, declarațiile pun presiune directă pe CSM, pe conducerea instanțelor și pe Ministerul Justiției: nu mai pot trata filmul ca pe un produs media „exagerat”, atâta vreme cât magistrați cu experiență confirmă mecanismele descrise.

Laurențiu Beșu, primele represalii și reacția Curții de Apel

Documentarul Recorder aduce în față și magistrați aflate încă în funcție, care aleg să vorbească asumându-și riscuri clare. Unul dintre ei este judecătorul Ionel Laurențiu Beșu, delegat de la Tribunalul București la Curtea de Apel. El povestește despre schimbări de complet în marile dosare și despre presiunea resimțită de un judecător care încearcă să își facă treaba fără a ține cont de „semnalele” transmise pe linie administrativă.

Beșu descrie o realitate în care autonomia judecătorului de ședință este limitată în practică de decizii luate la vârf: de la planificarea ședințelor, până la modul în care sunt repartizate dosarele. Mesajul implicit către colegi este limpede: dacă aceste lucruri sunt posibile la Curtea de Apel București, ce șanse are un magistrat tânăr, dintr-o instanță mică, să conteste public abuzurile?

Reacția Curții de Apel București este promptă și dură. Într-un comunicat citat de G4Media.ro, conducerea instanței sugerează că Laurențiu Beșu ar fi avut în trecut legături cu fosta structură de informații interne „Doi și-un sfert”, trimițând însă doar la articole de presă mai vechi, fără a aduce documente noi în discuție.

Această linie de atac este interpretată în presă și în interiorul corpului magistraților ca posibil început al unei campanii de represalii împotriva celor care au ales să vorbească în documentar. În loc să răspundă punctual acuzațiilor privind schimbarea completurilor și gestionarea marilor dosare, comunicatul pare să pună sub semnul întrebării integritatea magistratului care a vorbit, semnalând implicit colegilor un risc: dacă ieși public, trecutul tău va fi pus sub lupă.

Pentru cititorul obișnuit, conflictul se conturează acum clar: de o parte, magistrați care descriu un climat de frică și mecanisme de control intern; de cealaltă parte, conducerea unei instanțe-cheie care răspunde prin atacuri la persoană, nu prin clarificări tehnice și cronologii.

Cronologia exploziei publice

Cronologia scurtă, dar intensă, a crizei arată astfel:

• 9 decembrie 2025 – Documentarul „Justiție capturată” este publicat online de Recorder și începe să acumuleze, în câteva ore, sute de mii de vizualizări.
• 10 decembrie 2025, dimineața – Curtea de Apel București anunță organizarea unei „conferințe extraordinare de presă” pentru ziua următoare, cu scopul declarat de a răspunde acuzațiilor din documentar. Anunțul este relatat de Agerpres, care notează caracterul fără precedent al demersului: o instanță-cheie iese în fața publicului într-un format apropiat de „conferințele de criză” din politică.
  
• În aceeași zi, primele reacții ale instituțiilor încep să apară: comunicate de la diverse instanțe, intervenții telefonice la televiziuni de știri, poziții ale asociațiilor profesionale ale magistraților. CSM transmite un mesaj în care sugerează că documentarul ar face parte dintr-o campanie de destabilizare a autorității judecătorești, formulare preluată și analizată de mai multe redacții.
  
• 10–11 decembrie 2025 – Sunt publicate interviuri și declarații precum cele ale Danielei Panioglu, difuzate de Euronews România, în care se vorbește despre „sistem controlat” și se cere demisia ministrului Justiției.
  
• În paralel, ministrul Justiției, Radu Marinescu, dă primele reacții la televiziuni și la radio, încercând să explice atât limitele legale ale funcției sale, cât și faptul că nu poate acționa disciplinar sau schimba conducerea parchetelor doar în urma unui documentar sau a presiunii de stradă.

Această desfășurare rapidă transformă în câteva zeci de ore un film de investigație într-o criză instituțională: justiția – un domeniu în mod tradițional opac, închis în jargon și proceduri – devine brusc subiect principal la știri, pe rețelele sociale și în marile redacții.

Strada reacționează: proteste la CSM, la Cluj și în alte orașe

Dacă în alte momente discuțiile despre justiție au rămas în mare măsură în zona elitelor – între juriști, politicieni și analiști –, de data aceasta reacția publică este rapidă și vizibilă. La scurt timp după difuzarea documentarului, sute de oameni ies în stradă, la București, în fața sediului CSM, și la Cluj, în fața Tribunalului.

Radio România Actualități relatează despre manifestanți care cer demisia Liei Savonea, a conducerii CSM și a unor actuali sau foști miniștri ai Justiției, considerați responsabili pentru degradarea sistemului.

Compoziția mulțimii amintește de marile proteste din 2017–2019: tineri, activiști civici, oameni din zona ONG-urilor, dar și familii cu copii, profesioniști din diverse domenii, vârstnici. Mesajele de pe pancarte – de la „Corupția sufocă magistratura” la „Cât ne mai chinuim să fim stat european?” – exprimă o combinație de oboseală și furie, alimentată de senzația de „deja-vu”: după ani de discuții despre legile justiției, sistemul pare din nou prins într-o criză de credibilitate.

O imagine devine virală: fotografia unui băiat care citește o carte în timpul protestului din fața CSM, în timp ce mama lui îi luminează paginile cu lanterna telefonului. Fotografia, publicată de Ziare.com, este comentată ca simbol al ideii de „justiție pentru generațiile viitoare”, nu doar pentru conflictul politic de moment.

Pentru mulți, aceasta este imaginea-cheie a crizei: un copil care citește liniștit, înconjurat de pancarte și scandări împotriva corupției din sistemul judiciar – un contrast puternic între inocența lecturii și gravitatea suspiciunilor la adresa instituțiilor.

Valul de luări de poziție: de la magistrați la artiști și influenceri

Criza nu se aliniază perfect pe clivajele politice tradiționale – „putere versus opoziție”, „stânga versus dreapta”. Reacțiile vin din zone diverse:

• Magistrați care nu apar în documentar trimit mesaje de susținere pentru colegii care au vorbit, fie prin intermediul asociațiilor profesionale, fie direct în spațiul public. Forumul Judecătorilor, de exemplu, cere reforme curajoase și „curățenie internă”, insistând asupra necesității unei dezbateri reale despre numiri, evaluări și sancțiuni în sistemul judiciar.
  
• O parte a clasei politice, în special din opoziție, cere demiteri: lideri ai USR solicită revocarea șefului DNA și demisia ministrului Justiției, folosind documentarul ca probă a eșecului politicilor anticorupție din ultimii ani. Digi24 surprinde acest joc politic într-un articol dedicat reacțiilor la film.
  
• În zona culturală, artistul Tudor Chirilă publică un mesaj amplu, în care descrie documentarul ca pe „o radiografie imens de dureroasă” a prăbușirii independenței justiției și le cere președintelui Nicușor Dan și premierului Ilie Bolojan să vină cu soluții concrete, să coopteze magistrați integri și să propună reforme profunde. Mesajul său este relatat pe larg de Libertatea.
• Există și voci critice la adresa Recorder. Realizatoarea TV Anca Alexandrescu susține că filmul ar fi „făcut la comandă” și îi reproșează lipsa unor „probe solide”, iar jurnalistul Ion Cristoiu critică decizia TVR 1 de a difuza documentarul, considerând-o o depășire a rolului postului public. Ambii sunt citați într-un articol de analiză de la HotNews.ro.
  

Această pluralitate de reacții creează o imagine fragmentată, dar revelatoare: dincolo de filmul în sine, miza reală este cine are legitimitatea de a defini „adevărul” despre justiție – instituțiile, magistrații care vorbesc, jurnaliștii de investigație sau publicul mobilizat în stradă.

Ministrul Justiției între presiunea străzii și limitele legii

În centrul dezbaterii ajunge inevitabil ministrul Justiției, Radu Marinescu. O parte a opoziției îi cere demisia, invocând faptul că „rana” descrisă în documentar s-a adâncit în timpul mandatului său. Daniela Panioglu spune explicit, într-un interviu pentru Euronews România, că ministrul trebuie să plece, considerând că nu a intervenit eficient în fața prescripțiilor și a presiunilor din sistem.

Marinescu răspunde pe două planuri:

• Pe de o parte, afirmă că unele cazuri prezentate în documentar trebuie verificate, iar eventualele vinovății stabilite în interiorul sistemului – prin CSM și Inspecția Judiciară –, și promite să analizeze, împreună cu aceste instituții, problemele semnalate.
• Pe de altă parte, insistă asupra limitelor legale ale funcției sale. Într-un interviu preluat de Digi24, el explică faptul că ministrul Justiției nu poate acționa disciplinar sau schimba conducerea parchetelor la presiunea unui partid sau a străzii, ci doar în condițiile stricte prevăzute de lege.
  

Într-o intervenție la Radio România Actualități, el merge mai departe și afirmă că responsabilitatea pentru aplicarea corectă, deplină și imparțială a legii le aparține, în ultimă instanță, magistraților, nu ministerului.

Această poziționare creează un decalaj între așteptările publicului – care dorește „acțiune rapidă” și „curățenie în sistem” – și constrângerile constituționale reale. În lipsa unor măsuri concrete și vizibile – anchete disciplinare transparente, proiecte de lege, un calendar clar pentru reformarea Inspecției Judiciare și pentru clarificarea regulilor de repartizare a dosarelor –, discursul ministrului riscă să fie perceput ca defensiv sau ca un mod de a pasa responsabilitatea exclusiv către magistrați.

CSM, Înalta Curte și DNA: instituții sub reflector

Documentarul și reacțiile la el aduc sub reflector instituțiile-cheie ale sistemului judiciar:

• CSM – reacționează inițial vorbind despre o campanie de destabilizare a autorității judecătorești, ceea ce este perceput de o parte a societății civile drept reflex de solidarizare cu vârful sistemului, înainte de clarificarea punctuală a acuzațiilor.
  
• Înalta Curte de Casație și Justiție – prin vocea Liei Savonea, respinge teza „justiției capturate” și vorbește, într-un interviu pentru HotNews.ro, despre „campanii persistente de delegitimare a unor lideri ai justiției”, pledând pentru echilibru și responsabilitate în evaluarea situației.
  
• DNA – devine subiect de dispută politică odată cu solicitările opoziției privind revocarea procurorului-șef, pe baza cazurilor prezentate în film. Ministrul Justiției refuză să intre în logica deciziei „la cald”, invocând procedurile legale și nevoia de dovezi clare pentru evaluări disciplinare.
  

Între apărarea „imaginii instituționale” și necesitatea unor verificări reale, transparente, aceste instituții se află în fața unei dileme: dacă se limitează la comunicate indignate și la atacuri la adresa celor care critică sistemul, riscă să adâncească ruptura cu societatea; dacă își asumă anchete interne și reforme, acceptă implicit că problemele semnalate nu sunt doar „percepții”, ci realități.

Conferința extraordinară a Curții de Apel și judecătoarea care a spart tăcerea

Punctul culminant al confruntării publice a avut loc la conferința extraordinară organizată de Curtea de Apel București. Evenimentul, anunțat de presă, este prezentat drept ocazia în care instanța va oferi „date factuale” pentru a răspunde acuzațiilor din documentar.

Conferința începe cu expunerea judecătoarei Liana Arsenie, care apără instituția, critică modul în care Recorder ar fi construit narațiunea și pune sub semnul întrebării credibilitatea magistraților intervievați, în special a Danielei Panioglu și a lui Laurențiu Beșu. Atmosfera pare, la început, una controlată: conducerea instanței își expune punctul de vedere, jurnaliștii notează, iar mesajul principal este că documentarul ar fi „deformat realitatea” și ar reprezenta o campanie de atac la adresa Curții.

În acest context, intervine momentul care schimbă complet dinamica evenimentului. Judecătoarea Raluca Moroșanu, magistrat cu aproximativ 26 de ani de experiență, cere microfonul și contrazice frontal poziția conducerii. În relatarea live a Libertatea, Moroșanu afirmă limpede că „tot ceea ce a spus Laurențiu Beșu este adevărat” și descrie o atmosferă internă „încordată”, în care judecătorii care nu se aliniază se simt „terorizați” de perspectiva unor acțiuni disciplinare.

Ea ține să precizeze că nu a fost nici „ofițer acoperit”, nici „ofițer la Doi și-un sfert”, așa cum sugeraseră indirect anumite discuții, și reamintește că este cunoscută în sistem ca formator la Institutul Național al Magistraturii și la Școala Națională de Grefieri. Mesajul ei către colegii din țară este clar: dacă există îndoieli asupra lui Beșu, măcar ceea ce spune ea despre presiuni și lipsa de sprijin pentru judecătorii „incomozi” ar trebui luat în serios.

Prin această intervenție, conferința gândită ca exercițiu de control al narațiunii publice se transformă într-un moment de ruptură vizibilă: conflictul intern din Curtea de Apel nu mai poate fi ascuns în spatele ușilor închise. Pentru opinia publică, scena are o valoare simbolică puternică: într-o sală în care conducerea instanței încearcă să respingă acuzațiile, o judecătoare cu reputație bună confirmă, în direct, mecanismele descrise în film.

Prescripții, statistici și lexiconul unei „justiții capturate”

Pentru a înțelege gravitatea acuzațiilor din documentar și din declarațiile magistraților, e util un minim „lexicon al crizei”:

• Prescripția răspunderii penale – este termenul după care statul nu mai poate sancționa penal o persoană pentru o faptă comisă. Termenele depind de gravitatea faptei. Dacă un dosar se prelungește prea mult fără hotărâre definitivă, intervine prescripția și acuzațiile se sting, indiferent de probatoriu. Prescripția nu înseamnă achitare pe fond („nu a făcut fapta”), ci incapacitatea statului de a mai pedepsi.
• Repartizarea aleatorie a dosarelor – este mecanismul prin care cauzele sunt distribuite completurilor de judecată printr-un sistem informatic, tocmai pentru a preveni influențele. Orice intervenție manuală – mai ales în stadii avansate ale unui dosar – ridică suspiciuni de manipulare.
• Continuitatea completului – presupune că judecătorul sau completul care a administrat probele, a ascultat martorii și a urmărit evoluția dosarului este, pe cât posibil, cel care pronunță hotărârea. Schimbările repetate de complet, fără justificări solide și transparente, pot duce la reluarea probelor, întârzieri și, în final, la prescripție.
• Inspecția Judiciară – are rolul de a verifica și sancționa abaterile disciplinare ale magistraților. În teorie, este garant al integrității și al prestigiului justiției. Dacă este însă percepută – pe bună dreptate sau nu – ca instrument de pedepsire a celor „incomozi”, devine factor de frică: judecătorii s-ar putea teme mai mult de o plângere la Inspecție decât de greșelile reale din dosare.

Documentarul Recorder și mărturiile din spațiul public sugerează că, în anumite perioade, aceste instrumente – în special Inspecția și deciziile administrative privind completurile – ar fi fost folosite disproporționat împotriva magistraților care refuzau să se alinieze „liniei” informale a conducerii. Aici se joacă, de fapt, diferența dintre o justiție independentă și una „capturată”: nu în existența acestor mecanisme, ci în modul în care sunt aplicate.

Riscuri sistemice, de la economie la democrație

Criza deschisă de „Justiție capturată” vine cu două tipuri majore de riscuri pentru statul de drept:

1. Riscul delegitimării totale a justiției
   

Dacă percepția publică se fixează în ideea că „în România nu se face dreptate în marile dosare”, consecințele merg mult dincolo de morală:

• Economia – Investitorii evaluează nu doar nivelul taxelor sau infrastructura, ci și predictibilitatea contractuală. Un sistem judiciar perceput ca protejând „băieții deștepți” este un risc investițional – fie costă mai mult (prin prime de risc), fie descurajează proiecte.
• Parteneriatele externe – România este parte a unor mecanisme europene care leagă finanțările de respectarea statului de drept. O justiție percepută ca „capturată” poate alimenta rezervele unor parteneri, cu efecte concrete: condiționalități mai dure, întârzieri în acordarea fondurilor, presiune politică.
• Încrederea în stat – Când oamenii văd că dosare cu prejudicii uriașe se termină fără condamnări, se instalează cinismul: „dacă ai bani și relații, scapi”. De aici până la refuzul de a mai respecta regulile – de la plata taxelor la respectarea legilor – nu este decât un pas.
• Spațiul democratic – Delegitimarea justiției alimentează retorica extremistă: „toți sunt la fel, sistemul e putred, trebuie dărâmat”. Astfel de mesaje prind mai ușor într-o societate obosită de scandaluri repetate și reforme anunțate, dar niciodată duse la capăt.

1. Riscul unui răspuns pur defensiv al instituțiilor
   

Al doilea risc este ca instituțiile-cheie să trateze documentarul strict ca pe un atac mediatic și să răspundă doar prin:

• comunicate indignate despre „campanii de destabilizare”;
• atacuri la credibilitatea magistraților care au vorbit;
• acțiuni disciplinare rapide, ca semnal pentru cei care ar mai vrea să iasă public.

Un astfel de răspuns ar adânci ruptura dintre „vârf” și „bază” în sistemul judiciar și ar transmite un mesaj clar magistraților: loialitatea față de conducere primează în fața loialității față de lege. Pentru societate, ar întări impresia că instituțiile se apără pe sine, nu valorile pe care ar trebui să le servească.

Ce ar însemna, în practică, o resetare a sistemului judiciar

În același timp, criza deschisă de documentar oferă și o oportunitate: aceea de a transforma un „diagnostic dur” într-un început de reformă reală. Câteva direcții de acțiune apar recurent în dezbatere:

• Reconfigurarea Inspecției Judiciare – astfel încât aceasta să nu mai fie percepută ca „bau-baul” magistraților incomozi, ci ca un mecanism echilibrat de responsabilizare. Asta ar însemna criterii clare și transparente pentru declanșarea cercetărilor disciplinare, termene stricte și publicarea regulată a unor rapoarte detaliate.
• Transparentizarea deciziilor administrative – privind schimbarea completurilor, delegările și repartizarea dosarelor. Motivări publice, criterii obiective, audit extern (inclusiv informatic) al sistemului de repartizare aleatorie pot reduce dramatic suspiciunile de „aranjamente”.
• Reforma CSM – atât în privința modului de alegere a membrilor, cât și a numărului de mandate și a standardelor de integritate pentru cei care aspiră la funcții de conducere. Ideea de fond: reducerea riscului ca un grup restrâns să controleze carierele în sistem.
• Protecția avertizorilor de integritate – astfel încât magistrații care semnalează presiuni, abuzuri sau nereguli să nu fie expuși automat la anchete disciplinare sau campanii de denigrare. Reguli clare privind anonimatul, proceduri rapide și sancțiuni pentru represalii sunt condiții minime pentru ca alții să îndrăznească să vorbească.
• Schimbarea culturii interne – poate cel mai dificil element. Dincolo de legi, sistemul funcționează pe baza unor reguli nescrise. Timp de ani de zile, cultura dominantă a fost „nu te băga”. O resetare reală ar presupune lideri interni – președinți de instanțe, membri CSM, procurori-șefi – care să transmită explicit că loialitatea lor se îndreaptă în primul rând către lege și către colegii care au curajul să denunțe neregulile, nu către o „piramidă informală”.

În acest context, anunțul președintelui Nicușor Dan, care spune că Administrația Prezidențială a început să lucreze la un raport privind problemele sistemului de justiție și invită magistrații să îi scrie direct despre dificultățile întâlnite, poate fi un început de dialog instituțional, dacă nu rămâne doar la nivel declarativ. Mesajul a fost relatat de News.ro.

În final, miza nu este doar dacă anumite persoane – miniștri, șefi de instanțe, membri CSM – își vor pierde sau nu funcțiile. Miza reală este dacă România va reuși să treacă de la un moment de indignare colectivă, generat de un documentar puternic, la o discuție lucidă și dureroasă despre cum arată, în practică, o justiție credibilă.

O justiție în care cetățenii să nu mai fie nevoiți să se întrebe, la fiecare dosar mare de corupție, dacă verdictul este rezultatul legii sau al relațiilor. O justiție care să nu fie doar o temă de scandal mediatic, ci fundamentul unui stat funcțional.