Când cauți în grabă „Gheorghe Tatarescu”, ai impresia că intri direct într-o biografie politică; de fapt, intri și într-o casă – una care a absorbit, în ziduri și în detalii, un secol de putere, anxietăți, ambiții, gust și prăbușiri. Gheorghe Tătărescu (1886–1957), politician și prim-ministru al României în două rânduri (1934–1937 și 1939–1940), nu trebuie confundat cu pictorul Gheorghe Tattarescu (1818/1820–1894), artist al secolului al XIX-lea. Iar dacă îl vezi scris uneori „Gheorghe Tătărăscu”, e o variantă întâlnită în căutări și în unele surse, nu forma dominantă de referință.

Povestea despre cine a fost Gheorghe Tătărescu începe, semnificativ, cu o obsesie pentru mecanismele reprezentării: tânărul jurist pleacă la Paris și își ia doctoratul în 1912 cu o teză despre regimul electoral și parlamentar din România, un text care atacă, fără ocolișuri, „minciuna electorală” și cere reorganizarea sistemului pe baza votului universal. Ideea lui, repetată cu nerv de avocat și cu miză de constructor de stat, e simplă: fără alegeri reale, parlamentul devine ficțiune; iar fără un parlament real, guvernarea se rupe de voința țării. E o frază care sună aproape profetic, dacă o pui lângă episodul devenit „performanță” istorică: guvernul pe care îl conduce, numit să organizeze alegerile din 1937, ajunge să fie primul care le organizează și nu reușește să le câștige.

În Partidul Național Liberal intră în 1912, iar după Primul Război Mondial devine deputat de Gorj la alegerile din 1919 – primele pe baza votului universal. În anii ’20, rolul său la Interne îl așază în chiar miezul tensiunilor de frontieră și al fricilor geopolitice ale epocii: coordonează Poliția și Jandarmeria, introduce metode moderne, iar în 1924 gestionează înăbușirea revoltei de la Tatarbunar. În Parlament, își construiește reputația de om care pune faptele în ordine, le explică pe rând, le leagă de o „funcție internațională” a României – aceea de apărător al ordinii democratice europene. Dincolo de formulări, momentul e decisiv pentru ascensiunea lui.

În interiorul PNL, anii ’30 îl prind în conflictul dintre „tineri” și „bătrâni”. El și Victor Iamandi, pe de o parte; Dinu Brătianu și Constantin Angelescu, pe de alta. Diferențele nu sunt doar de vârstă, ci de reflex politic și de raportare la Carol al II-lea. Când, după asasinarea lui I. G. Duca, partidul îl confirmă pe Constantin I. C. Brătianu ca președinte (4 ianuarie 1934), regele face un gest care schimbă regulile jocului: îl numește prim-ministru pe Gheorghe Tătărescu, nu pe șeful partidului. Începe astfel prima guvernare (3 ianuarie 1934 – 28 decembrie 1937), cu jurământul depus la Sinaia, la 5 februarie 1934, și cu o ambiguitate care îl va urmări: eficiență economică și administrativă, pe de o parte, dar și o contribuție la erodarea democrației parlamentare, pe de altă parte, prin întărirea executivului, prelungirea stării de asediu și cenzurii, dizolvări și interdicții în numele siguranței naționale. În 1937 este ales membru de onoare al Academiei Române, un semn al prestigiului câștigat prin sprijinul acordat culturii naționale, într-un timp în care cultura funcționa și ca instrument de legitimitate.

Există, în această biografie, un fir care leagă puterea publică de disciplina interioară: felul în care Tătărescu vorbește despre „datorie” și refuzul de a se prezenta ca erou. „Nu-mi recunosc nici un merit deosebit… mi-am făcut datoria”, scrie în 1918. Aceeași atitudine – realistă, aproape contabilă – îl ajută să traverseze schimbări brutale: dictatura regală din 1938, misiunea diplomatică la Paris (1938–1 septembrie 1939), apoi revenirea în fruntea guvernului la 24 noiembrie 1939. Al doilea mandat se consumă într-o lume care se strânge ca un clește: Franța cade la 22 iunie 1940, România rămâne fără sprijin extern, iar ultimatumul sovietic din 26–27 iunie 1940 obligă guvernul să evacueze Basarabia și Bucovina de Nord, punând capăt României Mari. În iulie 1940, cabinetul Tătărescu cade; orientarea externă se înclină decisiv spre Germania, iar țara intră în spirala cedărilor teritoriale.

După 23 august 1944, Tătărescu încearcă o reconstrucție politică adaptată realității: „politica cu fața la răsărit”, alianță prioritară cu URSS, reforme sociale și revenirea, declarativ, la democrația parlamentară. În 1945 conduce un nou partid liberal (PNL-T), intră în guvernul Petru Groza ca viceprim-ministru și ministru de Externe, conduce delegația României la Conferința de pace de la Paris (1946) și semnează Tratatul de Pace la 10 februarie 1947, care consfințește, între altele, revenirea nord-vestului Transilvaniei. Dar tocmai această perioadă devine apoi pretextul eliminării sale: memoriul critic din 24 mai 1947, campania de „demascare”, moțiunea de neîncredere, demiterea din guvern la începutul lui noiembrie 1947 și prăbușirea definitivă a carierei politice.

Și aici, în mod firesc, intră în scenă casa. Nu ca decor turistic, ci ca extensie a unei vieți publice trăite sub presiune. Reședința sa bucureșteană – cunoscută și în căutări ca Casa Tatarascu – a fost martora unei lumi alese: pe Polonă, într-un București în care elitele se vizitau nu doar din politețe, ci și pentru a calibra alianțe, pentru a testa loialități, pentru a schimba informații. În această vilă au intrat personalități ale vremii; iar în spatele vizitelor, rămâne imaginea unei familii în care Arethia Tătărescu, „Doamna Gorjului”, are un rol discret, dar decisiv: femeie de cultură, implicată în inițiative de binefacere și în sprijinirea artei, apropiată de Milița Pătrașcu (eleva lui Brâncuși) și legată de efortul care a făcut posibil ansamblul brâncușian de la Târgu Jiu.

Arhitectural, vila din Strada Polonă, nr. 19, are un pariu rar pentru Bucureștiul interbelic: un mix mediteranean cu accente neoromânești, dezvoltat în două etape de proiectare – conceptul inițial semnat de Alexandru Zaharia, apoi o variantă mai elaborată realizată de arh. Ioan Giurgea, asociatul său. Se văd portaluri tratate în spirit moldovenesc, o absidă care îmbracă șemineul creat de Milița Pătrașcu, coloane filiforme tratate diferit, dar păstrând aerul neoromânesc, și o obsesie pentru detaliu care schimbă complet scara percepției: casa nu e mare, însă e proporționată impecabil, luminoasă, finisată cu o excepție de la regulă. Iar unul dintre cele mai puternice gesturi simbolice rămâne biroul premierului, coborât modest la entre-sol, cu intrare discretă pe lateral – ca și cum funcția publică nu trebuie să strivească spațiul privat, ci să se lase „organizată” de el.

Astăzi, același loc trăiește o altă etapă: clădirea istorică funcționează ca spațiu contemporan, preluat și pus în circulație culturală de EkoGroup, iar numele actual – EkoGroup Vila – fixează această continuitate fără să șteargă trecutul. EkoGroup nu inventează o poveste; o găsește deja impregnată în pereți, în grădină, în șemineu, în portic, în feroneria de alamă patinată, în parchetul de stejar masiv. Și tocmai de aceea, când vorbim despre EkoGroup, vorbim despre prezentul responsabil al unui reper istoric, nu despre o schimbare de subiect. Accesul publicului la acest spațiu se realizează pe bază de bilet, disponibil prin platforma iabilet.ro, în funcție de evenimentele și programul stabilit.

Gheorghe Tătărescu – politician, prim-ministru și om al epocii interbelice

În viața lui Gheorghe Tătărescu, casa nu a fost niciodată un simplu adăpost, ci o extensie firească a rolului public și a unei culturi de familie construite în timp. De aceea, înainte de a vorbi despre ziduri, planuri și stiluri, e necesar să înțelegem familia care a dat sens acestui spațiu. Tatăl său, generalul Nicolae Tătărescu, provenea dintr-o linie de militari și boieri gorjeni, cu o carieră solidă în armata română modernă, iar mama, Speranța Pârâianu, venea dintr-o veche familie boierească oltenească, cu rădăcini documentare până în secolul al XV-lea. Această dublă moștenire – disciplina militară și cultura boierească – se va reflecta subtil și în felul în care fiul va locui: sobru, atent la simboluri, fără ostentație.

Un rol esențial în această ecuație îl are Arethia (Aretia) Tătărescu, soția premierului. Cunoscută drept „Doamna Gorjului”, Arethia nu a fost un personaj decorativ al vieții politice interbelice, ci un adevărat motor cultural. Implicată în societăți de binefacere, în renașterea meșteșugurilor oltenești și în proiecte de anvergură simbolică, ea este cea care va contribui decisiv la revenirea lui Constantin Brâncuși în România și la realizarea ansamblului monumental de la Târgu Jiu. Această sensibilitate artistică, dublată de un bun-simț discret și de o atenție obsesivă pentru detaliu, se regăsește în fiecare colț al reședinței din București. În dosarele de autorizare ale vilei, beneficiara apare chiar Arethia Tătărescu, fapt deloc întâmplător: ea a fost „omul din umbră” care a vegheat ca proiectul să nu devină nici opulent, nici demonstrativ, ci coerent cu statutul și valorile familiei.

Casa în care au trăit Gheorghe și Arethia Tătărescu nu impresionează prin dimensiuni. Dimpotrivă, una dintre surprizele cele mai mari este tocmai scara relativ redusă a construcției, mai ales dacă o comparăm cu reședințele unor politicieni contemporani. Diferența nu ține de epocă, ci de mentalitate. Pentru prim-ministrul Gheorghe Tătărescu, puterea nu avea nevoie de spații supradimensionate pentru a se valida; ea se legitima prin funcție, nu prin metri pătrați. În schimb, casa impresionează prin proporții, lumină și calitatea execuției, trăsături care o plasează într-o categorie aparte a arhitecturii interbelice bucureștene.

Proiectul vilei este unul dintre primele exemple reușite de sinteză între stilul mediteranean și elementele neoromânești. Conceptul general este semnat de arhitectul Alexandru Zaharia, iar într-o fază ulterioară proiectul este rafinat de arhitectul Ioan Giurgea, asociatul său. Colaborarea dintre cei doi, documentată prin acte semnate, va dura între 1934 și 1937 și va da naștere și altor clădiri notabile ale Bucureștiului. La fațada vilei apar portaluri tratate în spirit moldovenesc, coloane filiforme – fiecare realizată diferit, dar păstrând un aer unitar – și o compoziție care evită simetria rigidă în favoarea unui echilibru viu. Este un limbaj arhitectural aflat la început de drum în Capitală, dar care va influența ulterior și alte proiecte importante.

Un element central al casei este șemineul realizat de Milița Pătrașcu, eleva lui Brâncuși și prietena apropiată a Arethiei Tătărescu. Șemineul, încadrat de o absidă cu rezonanțe neoromânești, nu este doar un obiect funcțional sau decorativ, ci un statement artistic. Această absidă va fi preluată rapid de arhitectul G. M. Cantacuzino și aplicată la Vila lui Nae Ionescu, semn că soluția de aici a fost percepută ca una de referință. Ancadramentele ușilor, tot opera Miliței Pătrașcu, completează acest dialog dintre modernism și tradiție, fără a aluneca în pastişă.

Interiorul casei este organizat după reguli sociale clare, specifice aristocrației interbelice. Parterul are ca piesă centrală un hall amplu, conceput ca un living deschis către grădina din spate. În mod surprinzător, în ciuda amplasării pe o stradă aglomerată, curtea din spate este un spațiu de liniște, amenajat peisager, cu diferențe de nivel care urmează panta naturală a terenului. Placările cu piatră naturală și atmosfera generală trimit cu gândul la Balcic, locul atât de iubit de elitele culturale ale epocii. O fântână decorativă, alcătuită din piese vechi, completează această impresie de „ruină antică”, atent compusă.

Sufrageria, deși generoasă ca dimensiuni și frumos vitrată, nu era gândită ca un spațiu cotidian de luat masa, ci mai degrabă ca un loc de primire. Familia Tătărescu făcea parte din acea aristocrație care nu tolera mirosul de bucătărie în spațiile de reprezentare. Bucătăria era amplasată la entre-sol și avea acces printr-o scară secundară, separată de circuitul principal al casei. Aceeași logică se regăsește în marile reședințe regale din Europa de Sud-Est, de la palatul Beli Dvor din Belgrad până la Euxinograd, lângă Varna. Detaliile de finisaj – feroneria din alamă patinată, parchetul din stejar masiv cu esențe diferite, ușile sculptate cu grijă – vorbesc despre o investiție în calitate, nu în ostentație.

Poate cel mai grăitor element al întregii case rămâne biroul premierului Gheorghe Tătărescu. Amplasat la entre-sol, cu acces discret pe latura stângă a clădirii, printr-un portal tratat asemenea vechilor biserici moldovenești, biroul este surprinzător de mic. O încăpere de lucru și o sală de așteptare modestă alcătuiesc spațiul în care Tătărescu lua decizii care priveau întreaga țară. Această alegere nu este întâmplătoare: ea reflectă o anumită etică a funcției publice, în care puterea nu se exhibă, ci se exercită cu reținere.

La etaj, organizarea respectă regula interbelică potrivit căreia fiecare membru al familiei avea propria cameră. Dintr-un hall de nivel se deschid patru dormitoare, corespunzătoare părinților și celor doi copii, Tudor și Sanda. Totul este gândit logic, aerisit, fără coridoare inutile, într-un echilibru care face ca spațiul să pară mai generos decât este în realitate.

Această casă, cu arhitectura ei mediteraneană filtrată prin sensibilitate românească, cu interiorul atent proporționat și cu grădina ascunsă de ochii străzii, nu poate fi separată de destinul proprietarului său. Aici s-au purtat conversații decisive, aici au intrat personalități precum Nicolae Titulescu, Martha Bibescu sau chiar Carol al II-lea, iar aici s-a construit, zi de zi, imaginea unui om aflat la intersecția dintre democrație, autoritarism și compromis.

De la reședință de stat la spațiu vulnerabil: Casa Tătărescu în ruptură postbelică

Prăbușirea carierei politice a lui Gheorghe Tătărescu după 1947 nu a însemnat doar marginalizarea unui om, ci și intrarea reședinței sale bucureștene într-o zonă de vulnerabilitate care avea să dureze decenii. În logica regimului comunist aflat în plină consolidare, casele foștilor demnitari nu mai erau privite ca bunuri private legitime sau ca părți ale patrimoniului urban, ci ca simboluri ale unei lumi „vinovate”, ce trebuia neutralizată, dezmembrată sau, în cel mai bun caz, golită de sensul ei inițial. Casa familiei Tătărescu a urmat acest traseu, la fel ca multe alte reședințe ale elitei interbelice.

După demiterea sa din guvern, în noiembrie 1947, și retragerea forțată din fruntea partidului, Premierul Gheorghe Tătărescu intră într-o zonă de tăcere publică. Abdicarea regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, și proclamarea Republicii Populare Române pecetluiesc definitiv soarta partidelor istorice. În noua ordine politică, nu mai există loc nici pentru ambiguități, nici pentru foști aliați incomozi. Trei ani mai târziu, în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, într-o amplă operațiune de arestări, Gheorghe Tătărescu este ridicat și trimis la penitenciarul de la Sighet, alături de alți foști prim-miniștri, miniștri, academicieni și lideri politici. Casa din Polonă rămâne, practic, fără stăpân.

Această ruptură biografică are un efect direct asupra clădirii. Reședința care fusese gândită ca un spațiu al echilibrului, al discreției și al dialogului între putere și cultură intră într-o etapă de utilizări improprii și de intervenții dictate de urgențe administrative, nu de respect pentru arhitectură. În anii ’50 și ’60, multe astfel de case sunt naționalizate, compartimentate brutal sau transformate în sedii de instituții, locuințe colective ori spații cu funcțiuni străine spiritului inițial. Chiar și atunci când structura de bază supraviețuiește, relația dintre interior și grădină, proporțiile și detaliile sunt adesea sacrificate.

În cazul Casei Tătărescu, norocul relativ a fost că nu a suferit demolări radicale în perioada comunistă. Însă asta nu înseamnă că a fost protejată. Lipsa unei politici coerente de conservare, combinată cu ideea că aceste imobile aparțineau unei „clase învinse”, a dus la o degradare lentă, dar constantă. Finisajele originale – feroneria din alamă patinată, parchetul de stejar masiv, ușile atent desenate – au fost expuse uzurii, reparațiilor neadecvate și, uneori, înlocuirilor grosolane. Grădina, gândită peisager, cu trimiteri mediteraneene, a fost simplificată sau ignorată, pierzându-și expresivitatea inițială.

Această soartă a casei nu poate fi separată de felul în care regimul comunist a rescris memoria lui Gheorghe Tătărescu. Deși nu a fost judecat și condamnat oficial, fostul prim-ministru a rămas în detenție, fiind utilizat ca martor al acuzării în procesul Pătrășcanu. Eliberarea sa târzie nu a adus și o reabilitare publică, iar moartea, în martie 1957, a venit într-un moment în care numele său era deja împins spre periferia istoriei oficiale. În acest context, casa nu mai avea un „narator” legitim: povestea ei nu era spusă, iar tăcerea favoriza degradarea.

După 1989, schimbarea de regim aduce, teoretic, șansa recuperării. Practic însă, tranziția postcomunistă este una haotică, iar multe imobile istorice ajung să fie tratate ca simple active imobiliare. Casa Tătărescu intră într-o nouă etapă, marcată de controverse și de intervenții discutabile. Modificările aduse interioarelor, unele radicale, au generat reacții critice în presă și în rândul specialiștilor, tocmai pentru că anulau tocmai acea coerență de ansamblu care făcea valoarea casei. Transformarea temporară într-un restaurant de lux, perceput ca nepotrivit cu statutul și istoria locului, a devenit un simbol al felului în care patrimoniul putea fi instrumentalizat fără discernământ.

Totuși, această perioadă tulbure are și un efect paradoxal: readuce casa în discuția publică. Arhitecți, istorici și jurnaliști încep să vorbească din nou despre proiectul original semnat de Alexandru Zaharia și Ioan Giurgea, despre rolul Arethiei Tătărescu și despre contribuția Miliței Pătrașcu. Se reconstruiește, pas cu pas, o memorie profesională care fusese aproape ștearsă. În acest sens, chiar și erorile post-1990 devin catalizatori pentru o reflecție mai matură asupra valorii patrimoniului interbelic.

Este important de subliniat că această casă nu este un caz izolat. Ea reprezintă un tipar: destinul multor reședințe ale elitei românești, prinse între naționalizare, degradare și o recuperare dificilă. Diferența, aici, este densitatea simbolică. Casa Tătărescu concentrează nu doar o istorie arhitecturală remarcabilă, ci și drama unui om politic care a traversat toate marile convulsii ale României secolului XX: democrația fragilă, autoritarismul, războiul, ocupația sovietică și comunismul.

Abia în această cheie putem înțelege de ce revenirea la o funcțiune culturală și deschiderea controlată către public sunt astăzi gesturi cu semnificație mai largă. Nu e vorba de „punerea în valoare” în sens superficial, ci de refacerea unui fir narativ întrerupt. În prezent, clădirea este cunoscută sub numele de EkoGroup Vila, o formulă care marchează starea actuală a spațiului și încercarea de a-l reintegra în viața culturală contemporană, fără a-i șterge trecutul. Accesul publicului se realizează pe bază de bilet, disponibil prin platforma iabilet.ro, în funcție de evenimentele și programul stabilit, semn că locul a reintrat într-un circuit controlat, nu într-o exploatare arbitrară.

Intervenții, erori și recuperări: Casa Tătărescu după 1989 și lupta pentru sens

Perioada de după 1989 a adus pentru Casa Tătărescu nu liniștea recuperării, ci o nouă formă de instabilitate. Dacă anii comunismului au însemnat degradare lentă și tăcere, tranziția postcomunistă a deschis un capitol dominat de intervenții rapide, decizii discutabile și o înțelegere încă imatură a patrimoniului. În acest context, întrebarea „cine a fost Gheorghe Tătărescu?” a început să reapară, dar mai degrabă ca pretext biografic, nu ca fundament al unei politici coerente de protecție a spațiului în care a trăit.

Casa a intrat, la un moment dat, în proprietatea lui Dinu Patriciu, arhitect de formație și figură publică importantă a anilor ’90. Tocmai această dublă identitate – de arhitect și om influent – a amplificat controversa. Patriciu a intervenit masiv asupra interioarelor vilei, modificând compartimentări, finisaje și relațiile spațiale gândite inițial de Alexandru Zaharia și Ioan Giurgea. Presa vremii a reacționat dur, iar criticile nu au vizat doar gustul sau opțiunile estetice, ci mai ales contradicția flagrantă dintre statutul profesional al celui care intervenea și lipsa de respect față de un monument al arhitecturii interbelice.

Momentul care a concentrat nemulțumirile a fost deschiderea unui restaurant de lux în interiorul Casei Tătărescu. Nu era vorba doar de o schimbare de funcțiune, ci de una percepută ca profund nepotrivită cu spiritul locului. Reședința unui fost prim-ministru, un spațiu al deciziilor politice și al întâlnirilor culturale, devenea decor pentru consum ostentativ. Critica a fost cu atât mai aspră cu cât prețurile practicate și modificările aduse interiorului păreau să ignore complet ideea de continuitate istorică. Mulți au văzut în acest episod un simbol al modului în care patrimoniul putea fi „consumat” în anii tranziției.

Ulterior, o firmă străină – de origine britanică, conform relatărilor – a preluat clădirea și a inițiat un proces de refacere mult mai atent. Intervențiile au urmărit revenirea la proiectul original Zaharia–Giurgea, respectând proporțiile, materialele și detaliile definitorii. Deși nu totul a putut fi recuperat integral, această etapă a însemnat un pas important spre reabilitarea sensului arhitectural al casei. Paradoxal, după o perioadă de exces, a urmat una de prudență, în care ideea de patrimoniu a început să fie luată mai în serios.

Privită în ansamblu, această succesiune de erori și corecții spune multe despre felul în care societatea românească s-a raportat, după 1989, la elitele sale istorice. Gheorghe Tătărescu, ca figură politică, rămânea încă ambiguă în memoria publică: nici complet reabilitat, nici definitiv condamnat. Aceeași ambiguitate s-a proiectat asupra casei. Nu era încă un „monument intangibil”, dar nici o simplă clădire fără identitate. Tocmai această zonă gri a permis intervenții contradictorii.

În acest punct, devine relevantă o observație făcută de arhitecți implicați în cercetarea casei: dimensiunea relativ modestă a vilei contrastează puternic cu reședințele politicienilor contemporani. Această comparație nu este moralizatoare, ci explicativă. Pentru prim-ministrul Gheorghe Tătărescu, casa era un instrument al vieții publice, nu o declarație de putere personală. Biroul său de la entre-sol, mic și discret, rămâne un simbol greu de ignorat atunci când vorbim despre raportul dintre funcție și reprezentare. Modificările post-1989 au ignorat adesea acest cod etic al spațiului.

Cu timpul, însă, discuția despre Casa Tătărescu a început să se așeze pe baze mai solide. Studii de arhitectură, articole de specialitate și mărturii ale celor care au cercetat documentele originale au readus în prim-plan rolul Arethiei Tătărescu, contribuția Miliței Pătrașcu și valoarea colaborării dintre Zaharia și Giurgea. Casa a început să fie citită nu doar ca „fosta reședință a unui politician”, ci ca un nod cultural în care se întâlnesc arhitectura, arta și istoria politică a României interbelice.

Această schimbare de perspectivă a făcut posibilă și o redefinire a prezentului. În forma sa actuală, clădirea funcționează ca spațiu cultural și de evenimente, cunoscut sub numele de EkoGroup Vila. Important este că această denumire nu șterge identitatea istorică a locului, ci marchează o etapă de continuitate. Casa nu este „rebranduită”, ci reintegrată într-un circuit contemporan care îi respectă trecutul. Accesul publicului se realizează pe bază de bilet, disponibil prin platforma iabilet.ro, în funcție de evenimentele și programul stabilit, ceea ce indică o utilizare controlată, nu una arbitrară.

Astfel, Casa Tătărescu devine un studiu de caz despre cum poate fi recuperat sensul unui spațiu istoric după decenii de rupturi. De la reședință de stat la obiect de dispută postcomunistă și, în cele din urmă, la spațiu cultural activ, traseul ei reflectă fidel transformările societății românești.

Un interior ca declarație de epocă: proporție, discreție și coduri ale elitei interbelice

Pentru a înțelege pe deplin sensul Casei Tătărescu, nu este suficient să urmărim traseul istoric al clădirii sau succesiunea de proprietari. Esența acestui loc se dezvăluie în interior, acolo unde arhitectura devine limbaj social, iar fiecare spațiu spune ceva despre cine a fost Gheorghe Tătărescu și despre valorile unei elite politice formate înainte de marile rupturi ale secolului XX. Interiorul nu este spectaculos prin dimensiuni, ci prin echilibru, rafinament și o formă de modestie calculată, rar întâlnită în reședințele puterii de astăzi.

Un prim element care surprinde este scara relativ redusă a casei. Pentru un om politic, aflat de două ori în fruntea guvernului României, reședința din strada Polonă nu este o vilă monumentală, ci o casă urbană elegantă, bine proporționată. Această alegere nu este întâmplătoare. Ea reflectă o cultură politică în care funcția publică nu era exprimată prin exces domestic, ci prin sobrietate și control al aparenței. Casa devine astfel un spațiu al reprezentării decente, nu al opulenței.

Parterul este organizat în jurul unui hall central generos, care funcționează ca living deschis spre grădina din spate. Această relație interior–exterior este esențială pentru înțelegerea influenței mediteraneene asupra proiectului. Lumina naturală pătrunde din plin, iar vitrajele mari creează o continuitate vizuală rară pentru Bucureștiul interbelic. Grădina, amenajată peisager, cu diferențe de nivel și placări din piatră naturală, evocă subtil curțile din Balcic, locul preferat al elitei culturale și politice românești din perioada interbelică.

Sufrageria, deși generoasă ca suprafață, nu pare concepută exclusiv ca spațiu de luat masa. Numeroși cercetători și arhitecți au remarcat că acest spațiu funcționa mai degrabă ca salon de primire. În familiile aristocratice și burgheze ale epocii, mirosul de bucătărie era considerat inacceptabil în zonele de reprezentare. Bucătăria Casei Tătărescu este plasată la entre-sol, cu acces printr-o scară secundară, ceea ce confirmă această regulă nescrisă a elitei. Aceeași soluție se regăsește în reședințe regale din Belgrad sau Varna, semn că familia Tătărescu se raporta la un cod cultural european, nu strict local.

Un detaliu cu puternică încărcătură simbolică este biroul lui Gheorghe Tătărescu. Amplasat la entre-sol, cu acces modest, printr-un portal inspirat de bisericile moldovenești, acest spațiu contrazice orice așteptare legată de fastul puterii. Biroul este mic, funcțional, cu o sală de așteptare discretă. Această alegere arhitecturală vorbește direct despre stilul omului politic: un lider care nu simțea nevoia să-și monumentalizeze autoritatea în propriul cămin. În contextul întrebării frecvente „cine a fost Gheorghe Tătărescu?”, acest birou devine un argument material, nu doar biografic.

Materialele folosite în interior confirmă atenția excepțională pentru detaliu. Parchetul din stejar masiv, realizat din esențe diferite, cu variații subtile de culoare, este un exemplu de meșteșug dus la perfecțiune. Ușile, tot din stejar masiv, au un desen sobru, fără ornamente inutile. Feroneria din alamă patinată, cu motive ce amintesc de orfevrăria medievală transilvăneană, adaugă o notă de profunzime culturală, integrând simbolic diverse regiuni istorice ale României într-un singur spațiu domestic.

Un capitol aparte îl reprezintă contribuția Miliței Pătrașcu, elevă a lui Constantin Brâncuși și prietenă apropiată a Arethiei Tătărescu. Șemineul realizat de ea, precum și ancadramentele unor uși, introduc un modernism temperat, cu elemente neoromânești. Absida care îmbracă șemineul este o inovație preluată ulterior de arhitectul G. M. Cantacuzino, semn că această casă nu a fost doar un receptor de influențe, ci și un generator de limbaj arhitectural. Rolul Arethiei Tătărescu în această ecuație este esențial: beneficiară oficială a proiectului, ea a fost, foarte probabil, cea care a vegheat coerența estetică și culturală a întregului ansamblu.

La etaj, organizarea este la fel de revelatoare. Un hall de nivel deschide accesul către patru dormitoare, respectând regula interbelică potrivit căreia fiecare membru al familiei avea propriul spațiu. Gheorghe și soția Arethia Tătărescu, alături de copiii lor, Tudor și Sanda, locuiau într-o casă care punea accent pe intimitate și ordine, nu pe spectaculos. Această structură reflectă un mod de viață în care echilibrul dintre viața publică și cea privată era atent gestionat.

Privit în ansamblu, interiorul Casei Tătărescu este o extensie directă a personalității celui care a locuit aici. Nu este un spațiu neutru, ci unul care exprimă valori: disciplină, discreție, cultură și deschidere europeană. Tocmai de aceea, intervențiile brutale de după 1989 au fost percepute ca un afront nu doar la adresa arhitecturii, ci și la adresa memoriei istorice. Recuperarea sensului interiorului a devenit, implicit, o recuperare a imaginii prim-ministrului Gheorghe Tătărescu ca figură complexă a istoriei românești.

De la casă privată la spațiu public: destinul unei reședințe după prăbușirea unei lumi – până la EkoGroup Vila de astăzi

Istoria Casei Tătărescu nu se oprește odată cu dispariția lui Gheorghe Tătărescu. Dimpotrivă, după 1957, destinul clădirii urmează, aproape simbolic, traiectoria României postbelice: confiscare, degradare, intervenții forțate, uitare parțială și, mult mai târziu, o tentativă de recuperare. Această succesiune de etape transformă casa dintr-un simplu imobil într-un document viu despre felul în care istoria mare se imprimă în spațiul construit.

După arestarea și marginalizarea politică a lui Gheorghe Tătărescu, reședința din strada Polonă își pierde statutul de casă a elitei politice. Regimul comunist privea cu suspiciune toate reședințele asociate vechii clase conducătoare, iar Casa Tătărescu nu a făcut excepție. Deși construită din resurse personale și reprezentând un exemplu de arhitectură interbelică de valoare, clădirea a fost supusă acelorași logici ale naționalizării și redistribuirii forțate. În acest proces, casa a fost golită de sensul său originar: nu mai era reședința unui prim-ministru, ci un simplu spațiu funcțional, decuplat de identitatea celui care o construise.

Această ruptură este esențială pentru a înțelege de ce, timp de decenii, numele lui Gheorghe Tătărescu a rămas ambiguu sau chiar incomod în discursul public. La întrebarea „cine a fost Gheorghe Tătărescu?”, răspunsurile erau fie simplificate excesiv, fie deformate ideologic. Casa, lipsită de rolul său reprezentativ, nu mai putea funcționa ca suport al memoriei. Ea devenise un fundal mut, martor al unei istorii pe care nimeni nu dorea să o revendice deschis.

După 1989, odată cu schimbarea regimului politic, Casa Tătărescu intră într-o nouă etapă, la fel de problematică. Tranziția postcomunistă a adus cu sine nu doar recuperări legitime, ci și intervenții discutabile, motivate mai degrabă economic decât cultural. Modificările aduse interioarelor în această perioadă au generat reacții critice puternice în mediul arhitecților și al istoricilor de artă. Nu era vorba doar despre alterarea unor finisaje, ci despre pierderea unei coerențe culturale construite cu migală în anii ’30.

Aceste intervenții au scos la iveală o problemă mai profundă: incapacitatea societății românești de a decide ce face cu moștenirea elitei sale interbelice. Case precum cea a lui premierului Gheorghe Tătărescu nu sunt nici simple monumente, nici simple proprietăți private. Ele se află într-o zonă gri, unde memoria, dreptul de proprietate și interesul public se intersectează tensionat. Faptul că această casă a ajuns, pentru o perioadă, să găzduiască funcțiuni complet străine spiritului ei inițial a fost perceput de mulți ca o formă de violență simbolică.

Recuperarea ulterioară a proiectului original, prin revenirea la concepția arhitecților Alexandru Zaharia și Ioan Giurgea, a reprezentat mai mult decât o simplă restaurare. A fost un gest de reparație culturală. Refacerea proporțiilor, a detaliilor și a relației dintre interior și grădină a redeschis discuția despre valoarea reală a Casei Tătărescu. Nu ca relicvă nostalgică, ci ca spațiu capabil să transmită sensuri contemporane.

În acest context apare și forma actuală a clădirii care păstrează vizibil continuitatea cu trecutul său istoric. Această denumire nu anulează identitatea istorică a imobilului, ci o suprapune unei funcții actuale. Casa nu mai este o reședință privată, dar nici un muzeu înghețat. Ea devine un spațiu cultural activ, în care accesul publicului este posibil, controlat și contextualizat. Accesul se realizează pe bază de bilet, disponibil prin platforma iabilet.ro, în funcție de evenimentele și programul stabilit, ceea ce permite o relație directă între public și un loc care, altădată, era rezervat exclusiv elitei.

Această transformare ridică o întrebare legitimă: poate un spațiu asociat atât de puternic cu un personaj politic să devină un loc deschis fără a-și pierde identitatea? În cazul Casei Tătărescu, răspunsul pare să fie afirmativ, tocmai pentru că subiectul dominant rămâne omul. Gheorghe Tătărescu nu este evacuat din poveste, ci repus în centru. Casa nu este prezentată ca un obiect turistic izolat, ci ca extensie materială a unei biografii complexe, cu lumini și umbre.

Mai mult, această continuitate permite o înțelegere mai nuanțată a epocii interbelice. Vizitatorul nu intră doar într-o vilă frumoasă, ci într-un spațiu care a fost martor al întâlnirilor dintre prim-ministrului Gheorghe Tătărescu și figuri precum Nicolae Titulescu, Elena Văcărescu, Martha Bibescu sau chiar Regele Carol al II-lea. Faptul că aceste personalități au trecut pragul casei conferă clădirii un statut aparte: ea devine un nod de relații politice, culturale și diplomatice.

În același timp, această deschidere publică obligă la rigoare narativă. Casa Tătărescu nu trebuie mitizată, dar nici banalizată. Ea este produsul unei epoci și al unui om care a jucat un rol major în istoria României, inclusiv în momente controversate. Tocmai această ambivalență o face relevantă astăzi. Într-o societate care încă se luptă cu propria memorie, astfel de spații pot funcționa ca instrumente de reflecție, nu doar de admirație estetică.

Astfel, destinul Casei Tătărescu după dispariția lui Gheorghe Tătărescu nu este unul liniar, ci fragmentat, asemenea istoriei moderne a României. De la reședință privată la spațiu confiscat, de la degradare la restaurare, de la uitare la redescoperire, casa a traversat aceleași etape ca și imaginea publică a celui care a locuit-o.

FAQ – clarificări esențiale despre Gheorghe Tătărescu, Casa Tătărescu și EkoGroup Vila

Cine a fost Gheorghe Tătărescu?

Gheorghe Tătărescu (1886–1957) a fost politician român, de două ori prim-ministru al României (1934–1937 și 1939–1940), figură centrală a Partidului Național Liberal și una dintre cele mai influente personalități ale vieții politice românești din perioada interbelică și imediat postbelică. Activitatea sa a marcat decisiv politica internă, externă și economică a României într-o epocă de tranziție și crize majore.

Gheorghe Tătărescu este același cu pictorul Gheorghe Tattarescu?

Nu. Gheorghe Tătărescu, prim-ministru al României, nu trebuie confundat cu Gheorghe Tattarescu (1818/1820–1894), pictor român al secolului al XIX-lea, reprezentant al academismului. Confuzia apare frecvent în căutări, dar este vorba despre două persoane diferite, din epoci și domenii complet distincte.

De ce apare uneori numele scris „Gheorghe Tătărăscu”?

Forma „Gheorghe Tătărăscu” apare în unele surse istorice sau publicații, însă este minoritară. Forma consacrată, dominantă în enciclopedii, lucrări academice și în uzul actual este Gheorghe Tătărescu, aceasta fiind și varianta recunoscută ca entitate stabilă de motoarele de căutare.

Unde a locuit Gheorghe Tătărescu în București?

Reședința sa din București a fost casa situată pe strada Polonă, nr 19, Sector 1, București – lângă Grădina Icoanei – cunoscută astăzi sub numele de Casa Tătărescu. Aceasta a fost locuința familiei Tătărescu în perioada interbelică și un spațiu de întâlnire pentru numeroase personalități politice și culturale ale vremii.

Ce este Casa Tătărescu astăzi?

În prezent, Casa Tătărescu este cunoscută sub denumirea de EkoGroup Vila. Clădirea istorică a fost restaurată și reintegrată în circuitul cultural contemporan, păstrându-și identitatea arhitecturală și istorică, dar având o funcție publică.

Se poate vizita Casa Tătărescu / EkoGroup Vila?

Da. Accesul publicului la acest spațiu se realizează pe bază de bilet, disponibil prin platforma iabilet.ro, în funcție de evenimentele și programul stabilit. Vizitarea are loc în context cultural, nu ca simplu obiectiv turistic.

De ce este importantă Casa Tătărescu pentru înțelegerea lui Gheorghe Tătărescu?

Casa nu este doar un imobil istoric, ci o extensie a biografiei lui Gheorghe Tătărescu. Spațiul reflectă statutul său social, gusturile epocii, rețeaua de relații politice și culturale și modul în care elitele interbelice își reprezentau public rolul în societate.

Ce stil arhitectural are Casa Tătărescu?

Casa Tătărescu este un exemplu timpuriu de arhitectură interbelică bucureșteană, cu un mix de influențe mediteraneene și elemente neoromânești. Proiectul a fost realizat de arhitecții Alexandru Zaharia și Ioan Giurgea, iar unele detalii artistice îi aparțin Miliței Pătrașcu, eleva lui Constantin Brâncuși.

De ce este Gheorghe Tătărescu o figură controversată?

Pentru că prim-ministrul Gheorghe Tătărescu a guvernat în perioade marcate de compromisuri politice majore, inclusiv relația cu regele Carol al II-lea și, ulterior, colaborarea cu guvernul Petru Groza. Istoricii îl privesc atât ca pe un modernizator pragmatic, cât și ca pe un politician care a contribuit la slăbirea democrației parlamentare.

De ce este relevant astăzi subiectul „cine a fost Gheorghe Tătărescu”?

Pentru că biografia sa oferă o cheie de înțelegere a României secolului XX: tranziția de la democrație la autoritarism, prăbușirea ordinii interbelice, adaptarea forțată la noul regim comunist. Casa Tătărescu, astăzi în noua sa formă, dar care păstrează urmele trecutului, face vizibilă această istorie într-un mod concret și accesibil.