Marți, 16 septembrie 2008, a fost „ziua de după Lehman”, în care cei care lucrau pe piețele financiare s-au luat cu mâinile de cap. La Federal Reserve Board din Washington, DC, ziua a început cu planuri urgente de a transfera sute de miliarde de dolari în băncile centrale ale lumii. Pe Wall Street, toți ochii erau îndreptați spre AIG. Gigantul asigurător va reuși să treacă peste acea zi sau va avea soarta lui Lehman?
Între timp, în Midtown Manhattan, 16 septembrie 2008, a fost ziua de deschidere a celei de-a 63-a reuniuni a Adunării Generale a ONU. Clădirea de pe East Forty-second Street nu este locul în care să se concentreze puterea financiară în New York. Nici vorbitorii nu s-au oprit asupra aspectelor tehnice ale crizei bancare. „Președintele George W. Bush, care a fost al doilea vorbitor, părea deconectat de la realitate, bântuit de agenda eșuată a președinției sale de opt ani”, scrie Adam Tooze, în cartea sa Crashed. Prima jumătate a discursului său era despre terorismul global. Criza financiară devastatoare care se desfășoară la doar câteva minute de mers pe jos, a ocupat doar două scurte paragrafe la sfârșitul discursului președintelui. „Turbulența, o provocare americană care trebuia gestionată de guvernul american”, nicidecum o problemă globală, a spus el.
Criza care a lovit lumea în 2008 a avut la bază dereglementarea pieței. Șeful FED la acea vreme, Allan Greenspan era adeptul dereglementării pieței, lucru pe care ulterior l-a regretat. „Am făcut o greșeală presupunând că interesele proprii ale băncilor le făcea cele mai capabile să-și protejeze propriii acționari și capitalurile proprii”.
El a recunoscut că criza a arătat o „breșă” în ideile sale și că piețele insuficient reglementate pot duce la rezultate catastrofale.
Populația a plătit ani de zile cu vârf și îndesat decizia de de-reglementare.
Criza elenă: Guvernele se împrumută, populația achită nota de plată
Criza datoriilor Greciei este un alt exemplu. Colapsul elen nu s-a datorat nici ritmului în care țara se împrumuta după 2001, ci datoriilor acumulate în intervalul 1980 – 1990, când decidenții politici au mărit deficitul public și au crescut împrumuturile de altfel costisitoare. În 1980 datoria publică a Greciei era de circa 25% din PIB. După 10 ani, era de 80% din PIB.
Această creștere bruscă de aproape patru ori a datoriei în raport cu dimensiunea economiei o făcea dificil de finanțat. În 2000, datoria Greciei depășise deja 100% din PIB. Pe lângă datoria mare făcută de Guverne, Grecia mai avea și un sistem fiscal vulnerabil. Iar de teama unui nou Lehman, a intervenit „troika”: FMI, Banca Centrala Europeana si Comisia Europeana, care au pus Grecia la dietă financiară. Iar nota de plată a fost achitată de cetățeni: măsuri severe de austeritate, inclusiv majorări de taxe (de exemplu, majorări de TVA) și reduceri de cheltuieli. Aceste măsuri au avut ca scop deservirea datoriilor masive contractate de guvern, în mare parte pentru a salva băncile europene.
Criza economică din Argentina (1998-2002): președintele a legat pesoul argentinian de dolarul american. Prin lege, un peso era egal cu un dolar. End of story!
În 1920, Argentina era una dintre cele mai bogate țări din lume, dar apoi a început un lung proces de sărăcire a națțiunii. Argentina era în antecamera crizei economice în 2001. Timp de trei ani, veniturile scăzuseră, șomajul creștea, iar țara acumulase o datorie masivă. Deciziile politicile care au dus la această situație au fost adoptate după 1989 de guvernul lui Carlos Menem, pentru a opri hiperinflația și a stabiliza economia. O vreme, ele au avut succes scriu Acemoglu și Robinson în cartea lor „De ce se prăbușesc națiunile”.
În 1991, Menem a legat pesoul argentinian de dolarul american. Prin lege, un peso era egal cu un dolar. End of story!
Pentru a convinge oamenii că guvernul respectă legea, Menem i-a convins pe oameni să deschidă conturi bancare în dolari americani. Dolarii ar putea fi folosiți în magazinele capitalei Buenos Aires și scoși de la bancomatele din tot orașul. Poate că aceste decizii ar fi fost bune , dacă nu aveau un mare dezavantaj.: făceau ca exporturile argentiniene să fie foarte scumpe, iar importurile foarte ieftine. Prin urmare exporturile s-au oprit, iar importurile au explodat. Singura modalitate de a plăti pentru ele era ca țara să se împrumute.
Pe măsură ce tot mai mulți oameni au început să-și facă griji cu privire la sustenabilitatea pesoului, au pus tot mai mulți dolari în conturile bancare. La urma urmei, dacă guvernul ar devaloriza peso, ei ar fi în siguranță cu conturi în dolari, nu?
Doar că, la 1 decembrie 2001, guvernul a înghețat toate conturile bancare, inițial pentru nouăzeci de zile. Era permisă retragerea unei mici sume : inițial 250 de pesos, apoi 300 de pesos. Și doar din conturile în peso. Nimeni nu avea voie să retragă bani din conturile în dolari, decât dacă au fost de acord să convertească dolarii în pesos. Nimeni nu a vrut să facă asta. Argentinienii au numit această situație El Corralito, „Țărculețul”: deponenții erau înghesuiti într-un „țarc” ca niște tauri care nu aveau pe unde să iasă. În ianuarie, devalorizarea a fost în cele din urmă adoptată și, în loc de cursul de un peso pentru un dolar, a fost stabilit un curs de patru pesos pentru un dolar. Cineva care economisise 1.000 de dolari s-a trezit brusc cu doar 250 de dolari. Guvernul a expropriat trei sferturi din economiile oamenilor. Pentru a-și reveni, Argentina a aplicat taxe noi și le-a mărit pe cele existente, împovărând și mai mult populația.
Pentru economiști, Argentina este o țară de neînțeles. Pentru a ilustra cât de dificil e să înțelegi Argentina, economistul câștigător al Premiului Nobel Simon Kuznets spunea că există patru tipuri de țări: dezvoltate, subdezvoltate, Japonia și Argentina. În timpul primului război mondial, Argentina era una dintre cele mai bogate țări din lume. A început apoi un declin constant în comparație cu celelalte țări bogate din Europa de Vest și America de Nord, care s-a transformat, în anii 1970 și ’80, într-un declin absolut. La suprafață, performanța economică a Argentinei este surprinzătoare, dar motivele declinului său devin clare atunci când sunt privite prin prisma instituțiilor extractive de rente.
Criza bancară din Islanda (2008): prăbușirea a fost cauzată de doar treizeci de oameni: nucleul elitei decizionale a țării
În octombrie 2008, Islanda s-a prăbușit dintr-o dată. Prim-ministrul, severul Geir Haarde fost primul lider occidental care a recunoscut că țara sa e ruinată.. „Există un pericol foarte real, concetățeni, ca economia islandeză, în cel mai rău caz, să fie absorbită în vârtejul crizei globale iar rezultatul ar putea fi falimentul național.”
Pe măsură ce temperaturile scădeau și zilele se scurtau, Haarde a început să-și pregătească cele trei sute de mii de cetățeni pentru ce e mai rău. Până atunci, Islanda se lăuda cu faptul că cetățenii ei nu se mai opreau din petreceri. Antreprenorii ei îmbrățișaseră noua economie globală; luau echivalentul modern al navelor vikinge – avionul executiv – și zburau în jurul lumii, cumpărând companii. În Marea Britanie, Islanda cumpărase participații la majoritatea magazinelor de modă de pe strada principală: Moss Bros., Karen Millen, Whistles, House of Fraser. Multe dintre achiziții erau finanțate cu împrumuturi negarantate oferite de bănci.
Pentru prima dată în istorie, insula lor ea făcea parte din economia globală. Iar ei imitau stilul de viață din restul lumii capitaliste. Elton John a fost adus cu avionul pentru a cânta la o zi onomastică – ceea ce ar fi o rutină pentru oligarhii ruși, dar nu pentru islandezi.
Islanda e bogată doar în oi, pești și energie termică, apa fierbinte țâșnind prin crusta subțire a pământului. Nici măcar nu are copaci. Deși aproximativ o treime din insulă era împădurită când primii vikingi au sosit la sfârșitul secolului al IX-lea, astăzi Islanda este goală, copacii tăiați de mult pentru cherestea. Islanda nu este clar un emirat bogat din Golf.
Noul său rol de jucător global, bogăția sa bruscă – acele Jeep-uri uriașe din centrul Reykjavikului, outlet-ul Max Mara – toate au fost create de către alchimiștii financiari care au încercat să schimbe regulile economiei. Bogăția Islandei era iluzorie; falimentul său real.
Băncile islandeze nu s-au amestecat pe piața creditelor ipotecare subprime din SUA, unul dintre puținele lucruri care pot fi spuse în apărarea lor. Dar atunci când bula s-a spart, Islanda a fost și ea lovită.
Încă de la începutul secolului XXI, islandezii începuseră să se simtă bogați. Au cumpărat Range Rover pe credite în yeni japonezi, franci elvețieni și euro. Inflația a crescut și ratele dobânzilor au crescut pentru a o menține sub control. Bancherii le-au explicat oamenilor că pot avea orice, oricând. Așa că islandezii au devenit lacomi; nu voiau să audă că lucrurile merg prost, scrie Roger Boyes în „Meltdown Iceland”.
Islandezii, precum americanii și britanicii, și-au asumat datorii record în comparație cu veniturile. Li s-a spus că se poate, deoarece datoria era susținută de prețurile ridicate ale acțiunilor . Din anii 1990, rata șomajului în Islanda fusese de abia de 1 la sută; mii de polonezi au venit pe insulă pentru a face cele mai de jos munci- pe șantiere sau pentru a împinge seniorii în scaunele lor cu rotile.
Economistul Vilhjalmur Bjarnason a calculat că prăbușirea Islandei a fost cauzată de doar treizeci de oameni: nucleul elitei decizionale a țării.
Islanda a avut întotdeauna cicluri de expansiune și devscădere — recolte proaste, ani prosți la pescuit. Însă nivelul datoriei personale – sensul că nu una, ci două generații pot fi forțate să emigreze pentru a plăti pentru incompetența conducătorilor i-a enervat pe insulari.
Iar efectele acestei crize asupra populației au fost devastatoare.
Colapsul monedei: Coroana islandeză a scăzut în valoare, făcând importurile incredibil de scumpe și eliminând economiile.
Hiperinflația: inflația a crescut, erodând și mai mult puterea de cumpărare.
Creșterea șomajului: Ratele șomajului au crescut pe măsură ce întreprinderile s-au prăbușit și economia s-a contractat brusc. Mulți și-au pierdut locul de muncă.
Criza ipotecară: Mulți islandezi aveau credite ipotecare legate de valute străine (în special yenul japonez), care au devenit nesustenabile când coroana s-a devalorizat. Executările silite au crescut dramatic.
Fonduri de pensii devastate: Fondurile de pensii, pe care mulți islandezi s-au bazat pentru pensionare, au suferit pierderi uriașe din cauza investițiilor lor în sectorul bancar. Acest lucru a pus în pericol securitatea financiară a multor persoane.
Economii erodate: devalorizarea coroanei și inflația au redus semnificativ valoarea economiilor personale.
Datoria gospodăriilor dar și cea guvernamentală au crescut: Multe gospodării s-au luptat să-și ramburseze datoriile (în special ipotecile), deoarece veniturile lor au scăzut și valoarea coroanei a scăzut. Guvernul și-a asumat datorii masive pentru a salva băncile, ceea ce a dus la creșterea taxelor și la măsuri de austeritate.
Erodarea încrederii: Criza a afectat grav încrederea publicului în guvern, instituții financiare și elite politice.
Tulburări sociale: Au existat proteste și demonstrații pe scară largă împotriva gestionării crizei de către guvern.
Măsuri de austeritate guvernamentale:
Reduceri ale serviciilor publice: Guvernul a implementat măsuri de austeritate, care au inclus reduceri ale finanțărilor programelor de sănătate, educație și asistență socială.
Taxe majorate: Au fost crescute taxe pentru a ajuta la rambursarea datoriilor.
Articol preluat de pe: Hotnews Economie
