Dacă luăm în calcul impactul anualizat al recalculării pensiilor, deficitul bugetar în 2024 l-a depășit pe cel din anul Pandemiei (din 2020) – când a fost 9,2% din PIB!! Aceasta denotă execuții bugetare presărate cu imprudențe de construire a bugetelor și derapaje considerabile, subestimarea necesității de consolidare fiscală, scrie șeful Consiliului Fiscal, acad. Daniel Dăianu într-o opinie publicată în „ România- Zona Euro Monitor”, transmisă vineri de Banca Națională.
La finele lui 2024 datoria publică a țării depășise 54% din PIB și viteza sa de creștere este rapidă
Cei care cu mare lejeritate arată că alte state din UE au datorii publice considerabil superioare merg pe o cale de argumentație eronată; România nu este în zona euro, există risc valutar, iar deficite bugetare mari îngreunează accesul la finanțare, pot induce reacții nervoase ale piețelor.
Cei care spun că și alte state au deficite bugetare mari și nu trebuie să fim îngrijorați nu judecă tabloul întreg.
De pildă, Polonia a avut în 2024 un deficit bugetar de 6,6% din PIB, dar și un deficit de cont curent de sub 1% din PIB – care în Romania a fost de peste 8% în 2024. Mai mult, cheltuielile de apărare în Polonia au fost de 4,7% din PIB în 2024. Altfel spus, dacă nu ar fi crescut cheltuielile de apărare atât de mult, deficitul bugetar în statul vecin ar fi fost probabil sub 5% din PIB.
Starea precară a bugetului public al României, cu venituri fiscale foarte joase este un handicap enorm
Să faci o corecție de mare amplitudine când mediul internațional este mai mult decât nefavorabil, când ești obligat să aloci considerabil mai multe resurse pentru apărare, este o misiune extrem de dificilă. Cum subliniază documente ale Consiliului Fiscal, consolidarea fiscală nu se poate face numai pe partea de cheltuieli; este necesară o creștere considerabilă a veniturilor fiscale.
Este de repetat, consolidarea fiscală este necesară și fiindcă România suferă de „sindromul deficitelor gemene“ (twin deficits); la deficitul bugetar foarte înalt se adaugă unul de cont curent foarte înalt. Deficitul bugetar foarte mare explică în bună măsură deficitul de cont curent.
Dacă nu vom diminua deficitul bugetar în mod considerabil s-ar putea pierde încrederea în leu, am putea asista la ieșiri de capitaluri din țară, s-ar produce mari presiuni către deprecierea monedei naționale. Contextul internațional tot mai nefavorabil complică mult situația economică autohtonă.
BNR nu poate fi un factotum, nu poate asigura singură stabilitatea macroeconomică a României.
Noua clauză derogatorie pusă în mișcare (cu referire la cheltuieli de apărare) nu modifică realitatea economică
Noua clauză derogatorie pusă în mișcare (cu referire la cheltuieli de apărare) nu exonerează România de consolidare fiscală în anii ce vin, cum ar putea gândi unii. Ajunge să ne imaginam cum ar arăta datoria publică după un asemenea interval dacă ar fi perpetuate deficite bugetare foarte mari. Clauza nu modifică realitatea economică. Piețele nu vor accepta o asemenea conduită în gestionarea finanțelor publice și vor obliga la o corecție.
România a alocat pentru apărare anul trecut puțin peste 2% din PIB, la un deficit bugetar cash de 8,64% din PIB. Ținta pentru România este să ducă deficitul la sub 3% în șapte ani. Alte condiții neschimbate, corecția macroeconomică, dacă ar fi mărite cheltuielile de apărare (fie și gradual), ar fi nu de cca. 6% din PIB, ci de peste 7% din PIB. Este posibil să se ajungă la un compromis în NATO și ținta minimă de cheltuieli de apărare ca pondere în PIB să fie între 3-4%. Pentru România, oficiali ai Statului au anunțat o țintă de atins de 3% din PIB în următorii doi ani.
Modul în care a fost tratată absorbția fondurilor europene, mai ales în ultimii ani, este de neînțeles
Trebuie să avem venituri fiscale mai mari și să restrângem cât mai mult din cheltuieli, să cheltuim cât mai eficient. Trebuie operată și o reformă a Statului, care să se concretizeze și în instituții mai puternice și să folosim la maximum fondurile europene.
Modul în care a fost tratată absorbția fondurilor europene, mai ales în ultimii ani, este de neînțeles; nu a existat un simț al urgenței. Suntem în situația de a pierde multe miliarde de euro din PNRR. România trebuie să facă tot ceea ce este posibil pentru a recupera cât mai mult din timpul pierdut. BID (Banca Română pentru Investiții și Dezvoltare) poate juca un rol similar în economia românească cu cel al BEI în UE. Absorbția intensă a fondurilor europene poate amortiza din șocul produs de războiul comercial.
Nevoia de creștere a cheltuielilor de apărare poate antrena o modificare a PNRR, care să reducă presiunea pe bugetul public. Cadrul Financiar Multilateral (CFM) va aloca probabil mai puține resurse României în noul exercițiu. Noul CFM se va schimba având în vedere provocările pentru UE legate de competitivitate și apărare/securitate.
România a căpătat o „dependență“ de fondurile europene care se poate întoarce ca un bumerang când aceste resurse se vor diminua drastic în mod inevitabil – după 2026 se termină PNRR, iar banii din CFM se vor reduce în următorul exercițiu financiar. Scăderea masivă a resurselor europene ar influența execuția bugetară, investițiile publice, balanța de plăți și PIB-ul potențial. Această perspectivă este un argument forte pentru ca ajustarea macroeconomică să se producă într-un timp rezonabil, prin măsuri credibile.
Chiar dacă propunerea CE de a nu lua în calcul creșterea de cheltuieli pentru apărare în estimarea deficitelor bugetare va avea câștig de cauză, situația bugetului public al României ar rămâne foarte complicată întrucât nu ar schimba situația reală a bugetului public; consolidarea fiscală trebuie realizată.
În România se poate aloca mai mult pentru apărare și printr-o contribuție a cetățenilor, a mediului de afaceri. Și pentru bugetul UE se poate avea în vedere așa ceva. Alternativa ar fi să se reducă mult cheltuieli în alte domenii, ceea ce ar implica decizii de politică economică și socială foarte dificile.
Securitatea în Europa încotro? Când „elefanții se luptă“, vai de cei din iarbă, de cei mici.
Creșterea cheltuielilor pentru apărare este necesară pentru că lumea devine mult mai periculoasă și parcă lipsită de reguli, cu multă dezordine și pericole la tot pasul. Pierderea „dividendului păcii“ era clară de ceva timp. Și există o expresie validată de istorie cu relevanță pentru vremurile noastre: când „elefanții se luptă“, vai de cei din iarbă, de cei mici.
Creșterea cheltuielilor de apărare reclamă sprijin popular, o retorică care să aibă ca mesaj o capacitate de apărare superioară este necesară pentru a descuraja agresiuni viitoare – deci nu pentru că un război este inevitabil. Și că nu se mai poate miza în mod necondiționat pe sprijin, protecție, din partea SUA.
Este în interesul României și al celorlalte țări europene ca Uniunea să fie mai coezivă și să își dezvolte capacitatea proprie de apărare (industria de armament), iar NATO să nu slăbească. Industria de apărare în România trebuie să se dezvolte și aranjamente de offset ar susține acest scop. Dar industria de apărare a României nu trebuie să fie gândită în afara acțiunilor conjugate la nivel european (UE).
Este vital ca relația transatlantică să nu se erodeze și trebuie să fie evitat un război comercial de anvergură și prelungit între SUA și UE; un astfel de conflict ar provoca stricăciuni mari, poate destabiliza economia globală.
Am asista la noi puseuri inflaționiste, la recesiune pe ambele maluri ale Atlanticului. Economia României ar fi puternic afectată.
Relația cu SUA trebuie să fie îngrijită, așa cum trebuie să avem relații bune cu Franța, Regatul Unit, Germania, Italia și, nu în ultimul rând, cu Polonia. Turcia merită atenție din acest punct de vedere, ea fiind o putere regională cu influență tot mai mare. Țările cu care ne învecinăm intră desigur în ecuația de securitate.
În contextul nou, diplomația va fi tot mai complexă și se va desfășura pe traseul intereselor colective, cât și prin relații bilaterale. Tumultul din zona Balcanilor, din vecinătăți, unde se fac alianțe între state dă de gândit.
NATO trebuie să rămână o organizație relevantă, ce asigură garanții de securitate pentru statele membre, cu un articol 5 relevant.
Importanța UE pentru România este greu de subestimat, deoarece Uniunea s-a născut în principal ca un proiect de pace – deci nu numai pentru reconstrucție economică. O Uniune mai divizată, fragilă, ar fi de rău augur pentru securitatea europeană, ne-am putea întoarce către o istorie înnegurată a Europei, perioada interbelică. Remarca este valabilă și pentru NATO.
Conferința pentru Securitate de la Munchen a venit cu anunțuri șocante pentru europeni, care vedeau relația transatlantică drept fundamentul NATO ca organizație de apărare colectivă. De ani buni, încă de când secretarul apărării al SUA era Robert Gates, s-a reproșat partenerilor europeni că nu cheltuiesc suficient pentru apărare, deși americanii au avut de câștigat în multe privințe în virtutea statutului de hegemon geopolitic și economic.
În primul său mandat, Președintele Trump a subliniat această nemulțumire, ce a fost întărită acum. Se cere europenilor să aloce considerabil mai mult pentru apărare, ca pondere în PIB ținta fiind 5%. Numai Polonia se apropie de această cifră acum, în timp ce celelalte țări din UE care fac parte din NATO au ponderi ce merg de la puțin peste 1% din PIB (Spania, Belgia) până la între 3 și 4% din PIB (țările baltice, Grecia).
Dezangajarea, fie și parțială, a SUA din Europa (ce ar fi motivată de rivalitatea globală cu China), anunțată de Casa Albă, este o lovitură grea pentru NATO, pune presiune mare pe țările, economiile din UE. Cum și în ce condiții se vor realiza încetarea focului, pacea, în Ucraina este de văzut; există necunoscute și dileme mari, inclusiv problema garanțiilor de securitate. Dar clar este că UE are nevoie de o capacitate de apărare superioară. Și are nevoie, totuși, de cooperare cu SUA, care domină din punct de vedere militar și tehnologic NATO); multe achiziții de echipament militar se fac de altfel din SUA.
Prezența americană postbelică în Europa a stăvilit animozități și resentimente istorice între state europene.
Este un aspect ce trebuie să fie subliniat: prezența americană postbelică în Europa a stăvilit animozități și resentimente istorice între state europene.
Plecarea SUA din Europa, fie și graduală, ar putea renaște strigoi ai trecutului. Uniunea Europeană este un proiect ce a avut în vedere în primul rând pacea în Europa, nu numai reconstrucția economică. Dezangajarea americană plus o Uniune cu divergențe, neînțelegeri mari, cu coeziune slabă, ar fi combustie periculoasă pentru vechiul continent, ar fi letală – dincolo de amenințarea unor posibile agresiuni din afară.
Europa are nevoie de aranjamente de securitate, așa cum au fost acordurile de la Helsinki. Într-un nou război rece s-a intrat deja, iar această situație este de văzut la scară globală China fiind marele rival geopolitic al SUA. Iar SUA trebuie să facă parte din noua arhitectură de securitate. Cât de amenințate se simt statele europene se vede din declarații ale președintelui Poloniei, care a evocat posibilitatea de obținere a armei nucleare, din atitudinea prezumptivului cancelar al Germaniei, Friedrich Merz, care vrea independență militară față de SUA (o declarație stupefiantă dacă avem în vedere statutul Germaniei după al Doilea Război Mondial și istoria europeană), din disponibilitatea Franței de a oferi „umbrela nucleară“ pentru celelalte țări din UE.
Se spune, de altfel, că dezangajarea SUA din Europa ar putea conduce la un „moment hamiltonian“ pentru UE, cu adâncire a cooperării militare și economice, cu formarea unei capacități fiscale comune.
Șocul economic: un „moment hamiltonian“ pentru UE?
Tarife comerciale aplicate pe scară largă, măsuri dezordonate ce amplifică incertitudinea și imprevizibilitatea pe piețe, pot conduce la inflație mai înaltă și la stagnare economică (stagflație), la recesiune. Bănci centrale ar fi puse în situația ingrată de a sui ratele de politică monetară din nou, în condițiile în care economiile își pierd din suflu. Și este de văzut dacă cheltuieli sporite de apărare (un „keynesism militar“) ar contrabalansa factorii ce încetinesc economiile – având în vedere gradul de incertitudine, aversiunea la riscuri din mediul privat. Totodată, cheltuieli sporite de apărare deturnează resurse de la acoperirea nevoilor civile, ceea ce poate accentua tensiuni sociale și politice. Se poate recurge la împrumuturi, dar există limite din acest punct de vedere.
Decizia Germaniei de a renunța la limita îndatorării pentru a permite cheltuieli sporite pentru apărare și infrastructură poate ajuta creșterea economică în UE, dar cât de semnificativ este de văzut.
Poate șocul reprezentat de măsurile SUA să inducă o creștere a coeziunii în UE în anumite domenii? Se poate prezuma că da, dacă se va avansa pe calea formării unei „capacități fiscale“ comune, dacă o „comunitate europeană pentru apărare“ ar deveni realitate, dacă piețele interne din UE se vor integra mai bine. Dar există numeroase imponderabile și faptul că UE nu este totuși un stat federal. Coordonarea politicilor naționale și luarea unor decizii comune rămâne o mare problemă în Uniune.
Că în Canada se imaginează o alăturare la blocul comercial UE 17 spune mai mult despre șocul administrat de tarifele americane și sugestia Casei Albe ca vecinul de la Nord să devină al 51-lea stat american, cât despre forța și perspectivele UE. O întrebare este și în ce scenariu Canada ar putea intra în UE, deși pare poate o fantezie.
Este de subliniat că simpla adunare a PIB-urilor naționale din UE și a capacităților militare (tancuri, avioane, personal militar în armatele naționale etc.) este un exercițiu simplist în a proiecta o forță de descurajare a unor agresiuni; este nevoie de mai mult în acest scop și, în principal, de capabilități combinate în mod organic și de acțiuni comune, de integrare mai adâncă. Euro ar putea câștiga greutate în tranzacțiile internaționale (în care deține acum în jur de 20% – conform datelor BCE) dacă zona euro va fi mai coezivă, dacă o capacitate fiscală comună se va forma. Creșterea economică în UE ar putea fi sprijinită dacă cheltuieli pentru apărare mai mari ar avea efect de multiplicare semnificativ.
În această ecuație apare decizia din Germania de a elimina restricția la îndatorare.
Accentul pus de Casa Albă pe dereglementare în domeniul financiar (inclusiv privind activele crypto), este un pericol pentru stabilitatea financiară. O nouă dereglementare a sistemului financiar în combinație cu lipsa de reglementare a IA poate aduce necazuri mari pe piețele financiare. Și este discutabilă logica includerii unor active cripto în rezervele SUA atât timp cât dolarul este oricum moneda de rezervă principală a lumii. Presiunea către dereglementare a piețelor financiare este și în Europa, pe fondul dificultăților economice. Dar prea ușor se uită lecțiile crizei financiare izbucnite în 2008.
Războiul comercial poate antrena unul valutar, cu implicații privind funcționarea piețelor financiare, dinamica investițiilor. A mai fost un episod asemănător ce a provocat un cutremur în sistemul financiar internațional: când Administrația Nixon a anunțat în 1971 renunțarea la legarea dolarului de aur, ceea ce a dat o lovitură mortală sistemului de la Bretton Woods 20 (care avea ca ax central această legătură) și care se baza pe cursuri fixe, dar ajustabile. După ruperea acestei legături s-a trecut la cursuri de schimb flotante, la creșterea masivă a mișcărilor de capital.
Stephen Miran, consilierul economic principal al Administrației Trump vorbește despre un „Mar a Lago Accord“ (un Plaza2), care să taxeze (inclusiv prin tarife) alte țări pentru beneficiul de a folosi moneda americană ca rezervă valutară; scopul ar fi de a reduce deficitul comercial al SUA.
Totul se încadrează într-o „logică tranzacțională“ de tipul quid pro quo: avantaje oferite de SUA (inclusiv protecție militară) să fie compensate de beneficiari într-un fel sau altul.
Sentimentul în rândurile Administrației Trump este că este necesară o politică care să readucă în SUA industrii strategice de bază (ex: microprocesoare), fără de care puterea industrială și tehnologică în confruntarea cu China este periclitată. Nevoia unei politici industriale mai ferme s-a observat și în mandatul Președintelui Biden (prin the Inflation Reduction Act), cum a fost articulată și de consilierul său pe securitate națională Jake Sullivan. Dar acum politica americană este o îmbinare de naționalism economic (protecționism) agresiv și neo-izolaționism.
Recomandările lui Miran, ce încearcă să ofere susținere teoretică „doctrinei Trump” în relațiile dintre țări, pot conduce la perturbații majore pe plan internațional, la contracție economică și puseuri inflaționiste, ce ar avea un efect de bumerang chiar pentru economia americană.
Un efect neintenționat ar putea fi un euro cu influență mai mare în relațiile internaționale, mai ales dacă zona euro ar avea mecanisme mai bune de funcționare. În noul context economic și geopolitic, UE va fi obligată să mobilizeze resurse interne, între altele, de redeschidere de mine, de resuscitare a industriei de oțel și aceste măsuri ar fi parte dintr-o politică industrială pe care Uniunea o avea în vedere pentru a rezista în competiția globală. Acum însă intervin considerente de securitate militară.
SUA au anunțat retragerea din unele organizații internaționale, ceea ce se înscrie în politica de renunțare la multilateralism în relațiile internaționale. Să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă Washington-ul ar renunța să sprijine FMI și Banca Mondială, deși tot „real politik” ar dicta să nu o facă întrucât China ar fi probabil gata să suplinească, nu numai financiar, un asemenea pas.
Articol preluat de pe: Hotnews Economie
