Dacă privești doar sumele trecute pe fluturaș, fotografia pare simplă și, pentru România, descurajantă: diferențele de salarii dintre Est și Vest rămân mari, iar „vârful” Europei continuă să fie foarte departe. Totuși, aceeași hartă se schimbă vizibil când pui lângă salariu costul vieții. Atunci apar nuanțele: România nu devine o țară „bogată”, dar urcă semnificativ în clasamentele ajustate la puterea de cumpărare, uneori peste state cu salarii nominale mai mari, reiese dintr-o analiză relizată de Euronews.

Această dublă realitate explică de ce, în conversațiile de zi cu zi, românii pot spune simultan două lucruri aparent contradictorii: „nu câștigăm ca în Vest” și „ne permitem mai multe decât acum 10 ani”. În spatele lor stau statistici Eurostat, analize de presă și un fenomen care se vede deja în economie: costul muncii crește accelerat, iar presiunea se mută, treptat, în prețuri și decizii de investiții.

Două hărți, două concluzii: salariul în euro și salariul „real”

În discuțiile despre venituri, România cade adesea într-o capcană statistică pe care o repetă aproape toată Europa: comparăm strict salariile nominale (în euro) și tragem concluzia că nivelul de trai este, automat, la fel de jos precum poziția din clasament.

Numai că salariul nominal spune doar cât primești, nu și ce poți face cu banii respectivi. De aceea, Eurostat și multe analize internaționale folosesc și standardul puterii de cumpărare (PPS/PPC): o „monedă virtuală” care încearcă să egalizeze coșul de bunuri și servicii între țări. Ideea este simplă: un euro câștigat într-o țară cu prețuri mari nu valorează la fel ca un euro câștigat într-o țară cu prețuri mai mici.

Asta nu înseamnă că PPS „anulează” decalajele sau că transformă România într-o economie comparabilă cu Luxemburg ori Danemarca. Înseamnă, mai pragmatic, că pune salariul într-un context complet: locuințe, utilități, transport, alimentație, servicii – toate cele care, în final, îți decid viața de zi cu zi.

Harta salariilor în UE: de la 15.387 la 82.969 de euro pe an

Datele Eurostat pentru 2024, folosite ca bază de raportare, arată un ecart care, la prima vedere, pare să „închidă discuția”:

• media UE: 39.808 euro/an (salariu mediu anual per angajat, ajustat full-time);
• minim: 15.387 euro/an în Bulgaria;
• maxim: 82.969 euro/an în Luxemburg – de 5,4 ori mai mult decât Bulgaria, potrivit HotNews.ro, care citează o analiză a Eurostat.
  

În partea superioară a clasamentului, peste pragul de 50.000 euro/an, apar state preponderent din Vest și Nord: Luxemburg, apoi Danemarca, Irlanda, Belgia, Austria și Germania. La polul opus rămân (pe lângă Bulgaria) țări unde media anuală este sub 20.000 euro, precum Grecia și Ungaria.

Există și o precizare metodologică importantă, ignorată adesea în dezbaterile publice: în multe țări, munca part-time are o pondere ridicată, iar Eurostat ajustează indicatorul astfel încât comparația să reflecte echivalentul normei întregi. Prin urmare, nu comparăm „fluturașul” mediu din fiecare țară, ci o medie armonizată pentru a reduce distorsiunile create de programul de lucru.

România în clasamentul nominal: jos, dar nu „singură”

În euro, România rămâne în jumătatea de jos a clasamentului, cu un salariu mediu anual de 21.108 euro, foarte aproape de alte economii din regiune (de exemplu, Slovacia este citată cu 20.287 euro/an în același set de comparații).

Asta alimentează reflexul public: „suntem la coadă, nu se schimbă nimic”. Numai că, în spatele acestei poziții, se află câteva mecanisme economice destul de clare:

1) Structura economiei și productivitatea

Diferențele între țări sunt puternic legate de structura economică și productivitate. Economiile cu pondere mare de sectoare cu valoare adăugată ridicată (IT, finanțe, industrie avansată) pot susține salarii mai mari decât economiile unde ocuparea este concentrată în agricultură, textile sau servicii de bază, scrie Euronews, care citează explicația economistei Giulia De Lazzari (ILO). Este unul dintre motivele pentru care același angajat „mediu” arată diferit în statistici: nu este vorba doar de competențe individuale, ci de tipul de activitate economică dominantă, lanțurile de furnizori, densitatea capitalului și tehnologia folosită.

2) Factorul instituțional: sindicate, negocieri colective, salariu minim

În aceeași logică, este menționată și componenta instituțională: acolo unde sindicatele sunt mai puternice și negocierile colective acoperă o parte mai mare din piața muncii, salariile au tendința să fie mai bine ancorate și mai puțin fragmentate. În țările cu sindicalizare redusă, puterea de negociere a angajaților scade, iar creșterile pot rămâne inegale.

3) De ce comparația strictă cu Vestul rămâne frustrantă

Din punct de vedere nominal, decalajul arată ca o prăpastie între două modele economice: capital, tehnologie, productivitate, instituții și, uneori, o istorie economică mai lungă a acumulării. De aici și sensibilitatea „convergenței”: pe grafic, diferența nu pare să se închidă rapid, chiar dacă România a avut ani cu creșteri salariale consistente.

Când intră în scenă puterea de cumpărare, clasamentul se reașază

Cea mai importantă schimbare apare când compari salariile în standardul puterii de cumpărare (PPS/PPC), adică atunci când iei în calcul diferențele de preț dintre țări.

În clasamentul Eurostat, intervalul devine:

• minim: 21.644 PPS (Grecia)
• maxim: 55.051 PPS (Luxemburg)

Raportul dintre „cel mai mic” și „cel mai mare” scade la 2,5 (față de 5,4 în varianta nominală).

Aici se produce efectul care, în România, este cel mai des invocat în discuții: țara urcă de pe locul 22 pe locul 13 atunci când se ține cont de costurile de trai.

În formularea preluată de presă, România ajunge să stea (în PPS) peste state precum Italia, Malta, Croația, Polonia, Cehia și Portugalia, depășind pragul de 36.000 PPS în unele citări.

Această inversare a pozițiilor nu este „magie statistică”. Este o consecință a faptului că prețurile din România sunt, în medie, mai mici decât în multe economii vestice, în timp ce salariile au crescut (uneori repede) în ultimul deceniu. Când pui cele două lucruri împreună, rezultatul este un nivel de consum posibil mai ridicat decât ar sugera simpla sumă în euro.

„Trăim mai bine decât acum 10 ani”: de ce propoziția poate fi adevărată, fără să contrazică „suntem departe de Vest”

Materialele bazate pe datele Eurostat insistă pe ideea că diferențele se reduc semnificativ atunci când salariile se măsoară în putere de cumpărare. Euronews România explică exact mecanismul: deși românii au salarii mai mici decât italienii, maltezii, croații sau ciprioții în termeni nominali, distanța se micșorează în PPS, tocmai pentru că prețurile și costurile de trai diferă.

Mai mult, într-un rezumat public indexat al unei intervenții la RFI, este menționată ideea că România ar fi depășit Italia la puterea de cumpărare, cu avertismentul explicit că asta nu înseamnă că lucrurile sunt „în regulă pentru toată lumea” – o nuanță esențială pentru orice discuție serioasă despre bunăstare, anunță Radio France Internationale.

Nuanța care se pierde cel mai des în această discuție este distribuția internă: România poate urca în PPS la nivel de medie națională, dar diferențele între regiuni și între segmente sociale rămân mari. Chiar Euronews România introduce explicit această rezervă: se trăiește diferit în capitală față de o comună dintr-o regiune mai săracă, potrivit Euronews.

Cu alte cuvinte, „media” poate arăta un progres real, în timp ce o parte din populație resimte mult mai puțin acest progres sau îl vede erodat de costuri (locuire, energie, servicii), de precaritate ori de instabilitatea veniturilor.

De ce cresc salariile și costul muncii mai repede: recuperare, deficit de forță de muncă, presiune pe sectoare

Până aici, discuția este despre compararea României cu Europa. Din punct de vedere economic, întrebarea grea vine după: ce se întâmplă când țările din Est recuperează rapid?

Un indicator util, tocmai fiindcă merge dincolo de salariul „în mână”, este costul muncii (care include și alte componente, în funcție de metodologie: contribuții, taxe, costuri non-salariale).

Datele Eurostat spun că România a avut o creștere de 6,1% a costurilor salariale orare (T3 2025), peste media UE în multe comparații, cu salturi mult mai mari în construcții (+14,9%) și în afaceri (+16,1%).

În același material, este subliniat rolul costurilor non-salariale, cu mențiunea că acestea pot crește uneori mai repede decât salariile brute propriu-zise, adăugând presiune pe bugetele companiilor și schimbând logica de planificare: de la expansiune accelerată spre controlul costurilor, eficiență și productivitate.

Tot acolo este formulată una dintre concluziile care conectează direct piața muncii cu inflația și investițiile: presiunea din costurile cu forța de muncă „riscă să fie transferată” mai departe în economie, prin prețuri și prin ajustări ale planurilor de investiții.

Deficitul de forță de muncă apare ca explicație centrală, în special în sectoare unde cererea este ridicată și oferta de personal nu ține pasul (construcțiile sunt date explicit ca exemplu).

Efecte în lanț: ce face „scumpirea muncii” într-o economie care încă recuperează

Când costul muncii crește accelerat, efectele nu apar într-o singură direcție. În practică, se propagă în lanț, diferit în funcție de industrie, mărimea companiei și gradul de concurență internațională.

1) Presiune pe prețuri: inflație de tip „cost-push”

În sectoarele unde salariile reprezintă o pondere mare din costuri (servicii, retail, construcții, unele componente industriale), companiile au două opțiuni: cresc productivitatea (mai greu, mai lent) sau cresc prețurile (mai ușor, mai rapid). De aceea, ideea din analiza Digi24 – că presiunea se poate transfera în prețurile finale – este una dintre cele mai importante pentru consumatori.

Aceasta este și explicația pentru paradoxul pe care îl resimt mulți angajați: salariul crește, dar senzația de „câștig” se diluează, deoarece o parte din creștere se întoarce în economie sub formă de scumpiri.

2) Presiune pe investiții: automatizare, amânare, relocare sau schimbarea modelului

Când costurile cu forța de muncă urcă, investițiile pot merge în două direcții:

• investiții în tehnologie și automatizare (pentru a produce mai mult cu mai puțini oameni);
• amânarea unor proiecte sau mutarea unor activități în zone unde costul total este mai predictibil.

În materialul său, Digi24 descrie explicit o „etapă de reechilibrare” în care angajările devin mai prudente, iar companiile se concentrează mai mult pe stabilitate decât pe expansiune.

3) Schimbarea jocului pentru IMM-uri

Marile companii pot absorbi mai ușor șocuri de cost (au scală, acces la finanțare, pot investi în tehnologie). IMM-urile au mai puțină marjă: fie cresc prețurile (și riscă să piardă clienți), fie „taie” din planuri (și rămân mici), fie comprimă costuri în zone care se văd direct în calitatea serviciului și în retenția angajaților.

De ce Vestul plătește mai mult în euro, dar nu „câștigă” automat la fel de mult în viața de zi cu zi

Unul dintre cele mai utile lucruri pe care le aduce comparația Eurostat este separarea între:

• puterea nominală a economiei (salariul în euro);
• puterea de consum a salariatului (salariul în PPS).

Euronews explică mecanismul în termeni direcți: țările cu niveluri mai mari ale prețurilor de consum tind să aibă salarii nominale mai mari. Cu alte cuvinte, salariile „mari” nu sunt doar un semn de prosperitate, ci și un răspuns la un cost al vieții mai ridicat.

Aici apare un adevăr incomod pentru discuția publică din România: este normal ca diferența în euro să rămână mare o perioadă, chiar dacă nivelul de trai (măsurat prin consum posibil) se apropie mai repede. Este, în fond, chiar definiția convergenței pe care o simt oamenii în magazine, în servicii și în capacitatea de a-și finanța un standard de viață mai bun decât în urmă cu un deceniu.

Câștigătorii și pierzătorii: cine urcă odată cu „România în PPS” și cine rămâne în urmă

Chiar dacă România urcă în clasamentele ajustate la puterea de cumpărare, asta nu înseamnă că „toți” urcă la fel.

Cine tinde să câștige

• angajații din sectoare cu valoare adăugată mare (IT, inginerie, servicii corporate), unde productivitatea susține salarii mai ridicate;
  
• angajații din sectoare cu deficit acut de personal (ex.: construcții), unde presiunea de piață împinge costurile în sus;
  
• zonele urbane mari, unde concentrarea investițiilor și a joburilor bine plătite este mai puternică (cu reversul unor costuri mai mari la locuire).

Cine rămâne vulnerabil

• angajații din activități cu productivitate scăzută, unde marjele sunt mici și creșterea salarială este greu de susținut;
• gospodăriile pentru care creșterea prețurilor (energie, alimente, servicii) mușcă rapid din venit;
• regiunile unde baza economică este îngustă, iar migrația a redus oferta de forță de muncă fără să creeze automat și o cerere locală de joburi mai bine plătite.

Aceasta este și nuanța subliniată în discuțiile despre puterea de cumpărare: un indicator de medie poate arăta bine, fără ca beneficiile să fie distribuite uniform.

România între două presiuni: nevoia de recuperare și riscul de „scumpire” a economiei

În mod paradoxal, România are nevoie de creșteri salariale pentru a:

• reduce migrația economică;
• crește atractivitatea pentru specialiști;
• consolida clasa de mijloc și consumul intern.

În același timp, România riscă să-și erodeze un avantaj competitiv tradițional (costul relativ mai mic al muncii) dacă salariile și costurile non-salariale cresc mai repede decât productivitatea.

Companiile devin mai selective la angajări, iar strategia se mută către eficiență, productivitate și structurarea echipelor – semn că piața intră într-o altă etapă, reiese din analiza Digi24.

Cu alte cuvinte, „recuperarea” devine mai matură: nu mai este doar despre a crește salariile, ci despre a crește valoarea pe care o produce economia pentru a susține acele salarii fără să le întoarcă în prețuri.

Ce urmează: un scenariu de convergență cu „steag roșu” pe productivitate

În materialele citate, apare și un exercițiu de proiecție: dacă tendințele din ultimii ani se păstrează, salariul mediu anual în UE ar putea ajunge la aproximativ 41.600 euro în 2025 și 43.400 euro în 2026, cu ritmuri inegale între state. Aceste proiecții sunt utile nu ca „promisiune”, ci ca barometru:

• dacă România vrea să urce sustenabil (în euro și în PPS), are nevoie ca productivitatea să țină pasul;
• dacă productivitatea rămâne în urmă, creșterea salariilor se va vedea mai mult în inflație și în presiune pe investiții decât în bunăstare stabilă.

În termeni simpli, partea bună a poveștii rămâne reală: România poate urca la puterea de cumpărare și poate livra un standard de viață mai bun decât în urmă cu 10 ani. Partea complicată abia începe: cum transformi această urcare într-un model economic care nu se bazează pe „scumpirea muncii”, ci pe „scumpirea” produselor și serviciilor românești prin calitate, tehnologie și valoare adăugată.

România nu este „bogată”, dar nici blocată în fotografia veche

Dacă te uiți strict la euro, România rămâne departe de nucleul bogat al Europei. Dacă te uiți la puterea de cumpărare, România se vede altfel: urcă, recuperează și, în unele comparații, depășește țări cu salarii nominale mai mari.

De aici și sentimentul social amestecat: există progres real, dar există și o presiune în creștere – pe prețuri, pe investiții, pe modul în care companiile angajează și pe cât de repede poate economia să devină mai productivă. România se află, practic, în punctul în care „recuperarea” nu mai este doar o veste bună, ci și o probă de maturitate economică, scrie Adevărul.

Unde se schimbă povestea: puterea de cumpărare și saltul României

Dacă salariile sunt citite strict „în euro”, România rămâne, aproape reflex, în jumătatea de jos a clasamentelor europene. Diferența față de statele din Vest și Nord rămâne mare, iar concluzia intuitivă este că decalajul „se vede” în fiecare comparație. Totuși, în momentul în care pui lângă salariu și costul vieții, aceeași hartă începe să arate altfel: nu pentru că România devine brusc o țară bogată, ci pentru că un euro câștigat aici se transformă, de multe ori, în mai multe bunuri și servicii decât în economiile cu prețuri ridicate.

Exact aici intervine standardul puterii de cumpărare (PPS), un instrument statistic construit tocmai pentru a compara „cât poți cumpăra”, nu doar „cât iei în mână”. În analiza Euronews Business, exemplul României este unul dintre cele mai vizibile: când treci de la salarii nominale la salarii ajustate la puterea de cumpărare, România urcă de pe locul 22 pe locul 13.

Această „dublă realitate” explică de ce românii pot spune simultan două lucruri aparent contradictorii: „nu câștigăm ca în Vest” și „ne permitem mai multe decât acum 10 ani”. Contradicția e mai degrabă o tensiune între două măsurători diferite ale aceleiași economii: una care compară venituri în monedă nominală și una care compară niveluri de trai ajustate la prețuri.

Ce este PPS și de ce schimbă ordinea în clasamente

PPS (Purchasing Power Standard) este, pe scurt, o „monedă artificială” folosită în statistica europeană pentru a elimina diferențele de nivel al prețurilor dintre țări. Ideea de bază este simplă: dacă în două țări prețurile sunt diferite, aceeași sumă de bani nu înseamnă același nivel de consum. Prin urmare, compari economiile într-o unitate comună care reflectă coșuri comparabile de bunuri și servicii.

Eurostat explică mecanismul prin instrumentul care stă în spate: paritățile puterii de cumpărare (PPP). PPP sunt indicatori ai diferențelor de nivel al prețurilor între țări și arată câte unități monetare naționale sunt necesare pentru a cumpăra aceeași cantitate de bunuri și servicii în țări diferite. Folosind PPP pentru conversie, cheltuielile exprimate în monede naționale sunt transformate într-o monedă comună artificială – PPS – care elimină efectele diferențelor de preț (inclusiv cele generate de fluctuații ale cursului), arată datele European Commission.

Aceeași definiție apare și în explicațiile metodologice ale altor institute statistice europene: PPS este o unitate de referință comună utilizată în UE, care elimină diferențele de nivel al prețurilor între țări; în consecință, un PPS ar trebui să permită cumpărarea aceluiași volum de bunuri și servicii în toate țările, făcând posibile comparații „în volum” între indicatori economici, potrivit Insee.

Un detaliu important, care complică discuția publică: PPS nu este o „monedă reală” și nu se regăsește în portofelul nimănui. Este un instrument de comparație macro, foarte util ca să înțelegi poziționări relative, dar insuficient ca să descrii experiența de zi cu zi a fiecărei gospodării.

Saltul României: de ce urcă de la 22 la 13

În Euronews Business, efectul PPS este cuantificat explicit. Atunci când diferențele de cost al vieții sunt introduse în comparație, „prăpastia” dintre extreme se micșorează semnificativ: salariile full-time ajustate în PPS variază între 21.644 în Grecia și 55.051 în Luxemburg, iar raportul maxim/minim scade la 2,5.

În aceeași secțiune este oferit exemplul României ca „schimbare de clasament” produsă de PPS: România urcă de pe locul 22 pe locul 13 când se trece de la euro nominal la PPS, în timp ce alte țări își pierd din avantaj odată ce prețurile intră în ecuație (în exemplul dat, Estonia coboară).

Și presa românească a preluat aceeași concluzie pe baza datelor Eurostat. În sinteza Adevărul, România are un salariu mediu anual nominal menționat la 21.108 euro, dar „urcă semnificativ” când se calculează în PPS, depășind pragul de 36.000 PPS și poziționându-se peste state precum Italia, Malta, Croația și Portugalia în această metrică.

Practic, mesajul devine: România nu „bate” Italia la salariu în euro, dar poate arăta mai bine la capitolul „cât cumperi din salariu”, în condițiile în care nivelul prețurilor (în medie) rămâne mai jos decât în economiile occidentale.

De ce se întâmplă asta: salariul nu trăiește singur, trăiește într-o structură de prețuri

Când România urcă în PPS, nu e un truc statistic, ci rezultatul unei relații economice destul de clare:

• salariile nominale sunt mai mici decât în Vest;
• unele componente ale costului vieții (în special servicii locale, anumite bunuri neimportate, costuri operaționale, manoperă) rămân, în medie, mai ieftine;
• prin urmare, salariul cumpără mai mult „volum” intern decât ar cumpăra în țările unde prețurile sunt structural ridicate.

Euronews România explică PPS ca o „monedă virtuală” care permite, în teorie, achiziționarea aceleiași cantități de bunuri și servicii în fiecare țară, tocmai pentru a pune în aceeași ecuație și nivelul prețurilor. În această interpretare, România poate ajunge să aibă o putere de cumpărare mai mare decât în țări cu salarii nominale mai mari, precum Italia sau Malta.

Dar această logică are și o a doua față, mai puțin confortabilă: avantajul relativ din PPS poate fi erodat dacă prețurile interne cresc mai repede decât salariile sau dacă salariile cresc fără o creștere suficientă de productivitate, împingând costurile în prețuri.

De ce PPS poate fi „adevărat” și înșelător în același timp

Puterea de cumpărare este extrem de utilă pentru comparații macro. În același timp, poate induce concluzii pripite dacă e citită ca un verdict final despre „nivelul de trai” al fiecărui român. Sunt cel puțin trei motive, fiecare cu consecințe directe în percepția publică.

PPS este un indicator agregat. Viața reală are geografie și segmentare

PPS lucrează cu medii naționale. Viața reală are costuri foarte diferite între:

• marile orașe (unde presiunea pe locuire și servicii poate fi mult mai mare),
• orașele mici,
• rural.

Chiar dacă media națională a prețurilor menține România într-o poziție bună în PPS, o familie care plătește chirii ridicate într-un centru universitar sau rate mari la locuință poate simți că „avantajul” statistic dispare rapid.

PPS nu rezolvă problema convergenței; o poate doar masca temporar

Convergența reală în UE nu înseamnă doar să „urci” într-un clasament ajustat, ci să-ți apropii productivitatea, infrastructura și calitatea serviciilor publice de economiile de referință. În momentul în care creșterea salariilor este „mâncată” de scumpiri, apare senzația de stagnare: „câștig mai mult, dar îmi rămâne la fel”.

Chiar Eurostat avertizează, în materialele metodologice despre PPP, că nu există un indicator perfect care să surprindă simultan diferențele de preț între țări și evoluțiile prețurilor în timp; pentru dinamică temporală, indicii de preț (precum CPI/HICP) sunt instrumentul adecvat, iar interpretarea seriilor PPP trebuie făcută cu prudență.

PPS nu spune nimic despre calitatea serviciilor publice

Două țări pot avea PPS relativ apropiat, dar experiența de viață să fie foarte diferită dacă:

• într-una, sănătatea publică și educația compensează masiv cheltuieli din buzunar;
• în cealaltă, gospodăriile sunt obligate să plătească suplimentar pentru alternative private sau pentru servicii care nu funcționează consistent.

PPS compară „coșuri” și „volume” de consum, nu calitatea instituțiilor și a serviciilor.

„Românii trăiesc mai bine decât acum 10–20 de ani”, dar nu toți la fel

Aici intră în scenă tema care alimentează simultan optimismul economic și frustrările sociale. Statistic, România a avansat, iar o parte a populației a simțit clar această schimbare: consum mai mare, dotări mai bune ale gospodăriilor, acces la servicii, creșteri salariale în sectoare competitive.

În același timp, distribuția beneficiilor este inegală. O economie poate să urce în medii și să lase în urmă grupuri mari: angajați pe salarii mici, zone slab conectate la investiții, sectoare cu productivitate redusă. De aici apare sentimentul că „statistica nu spune povestea mea”.

Într-o intervenție citată de RFI, economistul Christian Năsulea rezumă tocmai această nuanță: românii trăiesc mai bine față de acum 10 sau 20 de ani, dar asta nu înseamnă că lucrurile sunt în regulă pentru toată lumea; în plus, România poate depăși Italia la puterea de cumpărare în anumite comparații, potrivit Radio France Internationale.

În termeni economici, e diferența dintre:

• o convergență „pe medie” (vizibilă în date agregate),
• și o convergență „în profunzime” (vizibilă în productivitate largă, servicii publice, mobilitate socială, reducerea polarizării).

Costul muncii crește accelerat: semnalul care se vede imediat în companii

Dacă salariile și puterea de cumpărare sunt partea vizibilă pentru angajați, costul muncii este partea care se vede imediat în bugetele companiilor și în deciziile de investiții.

În analiza Digi Economic, pe date Eurostat pentru trimestrul al treilea din 2025, costurile orare ale forței de muncă continuă să crească în UE și zona euro. România apare peste media UE în dinamica costurilor salariale orare, iar în construcții creșterea este evidențiată ca fiind de 14,9%; textul leagă această presiune de un „deficit structural de forță de muncă” și avertizează explicit asupra transferului către prețuri și asupra impactului în deciziile de investiții.

Acest punct este esențial pentru „ce urmează”, pentru că arată cum se poate transforma un avantaj de PPS într-o vulnerabilitate:

• când companiile plătesc mai mult pentru muncă (salariu + componente non-salariale),
• fără o creștere echivalentă a productivității,
• diferența se duce fie în prețuri (inflație), fie în comprimarea marjelor, fie în investiții amânate, fie în automatizare, fie în relocări.

În aceeași analiză, este subliniată și componenta non-salarială ca presiune în creștere pentru angajatori, cu ritmuri care pot depăși uneori dinamica salariilor brute.

Mecanismul economic din spatele presiunii: deficit de personal, negociere, productivitate

Când apar creșteri accelerate ale costului muncii, tentația este să le interpretăm doar ca „salarii mai mari” (deci veste bună). În realitate, pentru economie, aceste creșteri sunt un semnal mixt.

Deficitul de forță de muncă împinge costurile în sus

Când piața nu mai oferă suficienți oameni (sau suficienți oameni calificați), companiile concurează pentru aceeași resursă. Rezultatul este:

• creșteri salariale și beneficii mai mari pentru retenție,
• costuri mai ridicate de recrutare,
• presiune pe timp și pe capacitatea de livrare.

În construcții, unde munca este intensă și competențele sunt critice, această dinamică se vede repede și se transmite mai departe în economie (prin prețul lucrărilor, al investițiilor imobiliare, al proiectelor publice).

Productivitatea este „limita fizică” a creșterilor sustenabile

Dacă salariile cresc într-un ritm care depășește productivitatea, apar trei efecte:

• competitivitate externă mai slabă (exporturi sub presiune),
• inflație internă (costuri transferate în prețuri),
• investiții reorientate (spre automatizare, reducere de personal, sau alte piețe).

În literatura de specialitate, acesta este unul dintre motivele pentru care convergența rapidă „doare”: nu pentru că salariile ar fi o problemă, ci pentru că ritmul contează.

Efecte în lanț: inflație, investiții, migrație și „testul” următorilor ani

Presiunea se mută treptat în prețuri. Când costul muncii crește, companiile încearcă, inevitabil, să protejeze marjele. În sectoare unde concurența este mai slabă sau cererea e rigidă (servicii locale, reparații, alimentație publică, anumite servicii medicale private), transferul în prețuri e mai ușor.

Asta poate eroda exact avantajul care ridică România în PPS: prețuri relativ mai mici.

Investițiile devin mai selective

Un mediu cu costuri ale muncii în creștere rapidă poate rămâne atractiv pentru investiții dacă:

• infrastructura și stabilitatea fiscală sunt competitive,
• există forță de muncă disponibilă sau programe de formare,
• productivitatea crește (tehnologie, organizare, management).

În absența acestor elemente, investitorii devin mai prudenți: proiecte amânate, extinderi temperate, accent pe eficiență. În analiza Digi Economic apare explicit această schimbare de etapă: angajările devin mai selective, iar companiile se concentrează mai mult pe stabilitate decât pe expansiune.

Migrația și mobilitatea internă rămân parte din ecuație

România are un istoric de migrație economică, iar diferențele nominale de salarii dintre Est și Vest continuă să fie un stimulent. PPS poate reduce din „șocul” comparației la nivel macro, dar nu anulează diferența de venit în euro, care contează atunci când:

• economisești pentru o casă într-o țară scumpă,
• trimiți bani acasă,
• îți plătești servicii internaționale,
• îți calculezi pensia, asigurările sau investițiile în active denominate în euro.

De ce discuția despre PPS devine, inevitabil, o discuție despre strategie economică

PPS este un indicator; strategia este despre cum păstrezi avantajele și cum reduci vulnerabilitățile. România are, în esență, o fereastră de oportunitate: să transforme convergența salarială într-o convergență de productivitate, nu într-o convergență „pe inflație”.

Asta presupune câteva direcții mari, care pot fi discutate fără să transformi analiza într-un program politic:

• investiții în infrastructură și logistică (reduc costuri pentru firme și cresc productivitatea);
• formare profesională și reconversie (ca să reduci deficitul structural de personal);
• digitalizare și automatizare în sectoarele unde presiunea salarială e mare;
• predictibilitate în reguli (fiscalitate, muncă, autorizații), ca să nu adaugi „cost instituțional” peste costul muncii.

Trei scenarii plauzibile: cum poate arăta următorul capitol

Convergență sănătoasă: salarii mai mari, productivitate mai mare, PPS stabil

Acesta este scenariul „ideal”: România continuă să recupereze, dar creșterile de venit sunt susținute de investiții și eficiență. Prețurile cresc, dar nu accelerează suficient cât să șteargă avantajul relativ.

Convergență pe inflație: salarii cresc, prețuri cresc aproape la fel, PPS își pierde din avantaj

Aici apare paradoxul: în euro, românii câștigă mai mult, însă sentimentul public rămâne că „nu se simte”, pentru că scumpirile absorb câștigul. Avantajul din PPS se subțiază.

Blocaj competitiv: costul muncii crește, productivitatea nu ține pasul, investițiile încetinesc

În acest scenariu, presiunea pe costuri forțează companiile să reducă expansiunea, să automatizeze agresiv sau să caute alte piețe. Piața muncii se tensionează, iar creșterile salariale devin mai inegale: sus în sectoarele rare, jos în sectoarele vulnerabile.

România „urcă” în PPS, dar adevărata întrebare este dacă poate păstra urcarea

Faptul că România poate urca de la 22 la 13 în clasamentele ajustate la puterea de cumpărare spune ceva real despre economie: nivelul prețurilor încă face ca salariile locale să cumpere mai mult decât ar sugera simpla comparație în euro.

Dar această poziționare nu este o garanție, ci un echilibru. Dacă presiunea pe costul muncii (accentuată de deficitul structural de personal) se transformă în scumpiri accelerate și investiții mai prudente, avantajul statistic se poate eroda, iar „dublul adevăr” al românilor – „nu ca în Vest, dar mai bine ca înainte” – poate deveni mai greu de susținut în viața de zi cu zi.

De ce creșterea salarială nu este suficientă fără productivitate

În dezbaterea publică apare frecvent întrebarea: „De ce nu cresc salariile și mai repede?” Tentant, răspunsul ar fi „pentru că nu vor companiile” sau „pentru că nu vrea statul”. În realitate, într-o economie deschisă ca România, răspunsul sustenabil stă într-o ecuație mai puțin spectaculoasă, dar decisivă: salariile pot crește pe termen lung în ritm sănătos dacă sunt susținute de productivitate și de activități cu valoare adăugată mai mare.

Datele Eurostat, așa cum sunt ele sintetizate în analizele citate de HotNews, Euronews și Adevărul, arată două lucruri în același timp: decalajele dintre Est și Vest rămân mari în termeni nominali, însă diferențele se „strâng” vizibil când introduci puterea de cumpărare (PPS) în ecuație. Totuși, exact aici apare riscul de a trage concluzia greșită: un loc mai bun în clasamentele ajustate la prețuri nu garantează automat convergența reală. Convergența reală vine atunci când economia produce mai multă valoare pe oră lucrată și o poate împărți, într-un mod predictibil, între salarii, investiții și profit.

1) Productivitatea: „cât muncești” versus „cât creezi”

În limbaj simplu, productivitatea înseamnă câtă valoare economică produce munca. Două persoane pot lucra același număr de ore, în același domeniu, cu același efort. Diferența apare atunci când una lucrează cu tehnologii moderne, procese standardizate, logistică bună, acces la piețe mari și un produs cu marjă ridicată, iar cealaltă lucrează într-un sistem fragmentat, cu echipamente vechi, cu pierderi pe lanț și cu un produs ieftin, ușor de înlocuit.

De aceea, diferența față de Vest nu este doar „cât plătești”, ci „ce vinzi”: produse și servicii cu marje mai mari pot finanța salarii mai mari. Exact această legătură este subliniată în analizele care explică de ce țările cu pondere mai mare de sectoare cu valoare adăugată ridicată (finanțe, IT, industrie avansată) tind să aibă salarii mai mari decât cele unde ocuparea este concentrată în activități cu productivitate și salarii reduse (agricultură, textile, servicii de bază).

Asta nu înseamnă că o țară trebuie să devină „doar IT” ca să crească salariile. Înseamnă că în orice sector, inclusiv în industrie, agricultură sau construcții, câștigul salarial sustenabil vine din:

• tehnologizare și procese mai eficiente,
• specializare (trecerea pe segmente mai complexe),
• calitate și brand (putere de preț),
• management și organizare (mai puține pierderi),
• competențe (mai multă valoare pe om).
  

2) De ce salariile pot crește „nesănătos” dacă productivitatea nu ține pasul

Când salariile cresc repede, dar productivitatea rămâne în urmă, economia simte presiunea printr-un indicator-cheie: costul unitar al muncii (unit labour costs / ULC).

Un mod standard de a înțelege ULC este acesta: ritmul de creștere al ULC este aproximativ diferența dintre creșterea costurilor salariale și creșterea productivității. Când salariile urcă mai repede decât productivitatea, ULC crește și el, semnalând presiune pe firme: fie își reduc marjele, fie cresc prețurile, fie taie din investiții, fie caută relocare/automatizare, potrivit Băncii Centrale Europene.

Important: creșterea salariilor nu produce automat inflație. Devine periculoasă atunci când:

• productivitatea nu crește comparabil,
• piața este competitivă și firmele nu pot absorbi costul,
• economia depinde de importuri (unde creșterea prețurilor se vede imediat),
• lanțurile de aprovizionare sunt tensionate sau investițiile scad.

În acest cadru apar trei efecte clasice, pe care România le poate simți simultan:

a) Presiune în prețuri (inflație „din costuri”)

Dacă o firmă nu poate reduce alte costuri și nici nu poate crește productivitatea rapid, va încerca să transfere costul salarial în preț. Eurostat descrie tocmai rolul indicilor de cost al muncii ca instrument de monitorizare a riscurilor inflaționiste/deflaționiste care vin din factorul „muncă”.

b) Pierdere de competitivitate externă

În sectoarele care concurează internațional (industrie, servicii exportabile), creșterea costurilor neacoperită de productivitate poate însemna contracte pierdute, presiune pe curs (în timp) și investiții amânate.

c) Sub-investiție și „capcana salariilor”

Paradoxul apare când firmele, presate de costuri, reduc investițiile exact în lucrurile care ar ridica productivitatea: digitalizare, training, automatizare, cercetare, procese. Rezultatul poate fi un cerc vicios: salariile cresc, investițiile scad, productivitatea stagnează, iar următoarea rundă de creștere salarială devine și mai greu de susținut.

3) România: de ce creșterea salarială se lovește de „peretele” structurii economice

Clasamentele Eurostat pentru 2024 fixează contextul: salariul mediu anual în UE este 39.808 euro, cu extreme între 15.387 euro (Bulgaria) și 82.969 euro (Luxemburg).

Până aici, povestea e cunoscută. Noutatea – și zona în care apar interpretări optimiste – vine din PPS.

România urcă în PPS, dar asta nu „rezolvă” convergența

În PPS, diferențele dintre țări se reduc, pentru că indicatorul încearcă să neutralizeze diferențele de preț: PPS este o „monedă artificială” în care, teoretic, aceeași unitate cumpără același coș de bunuri și servicii în fiecare țară.

În analiza Euronews, România este exemplul-vedetă al acestei reorganizări: urcă de pe locul 22 pe locul 13 când treci de la euro nominal la PPS.
Adevărul notează, în aceeași logică, că România depășește pragul de 36.000 PPS, poziționându-se peste state precum Italia, Malta, Croația sau Portugalia în această metrică.

Totuși, PPS spune mai ales asta: „prețurile sunt mai mici, deci salariul cumpără mai mult”. Nu spune automat: „economia produce la fel de multă valoare ca în Vest”.

Diferența este critică, pentru că salariile nominale – cele care contează pentru investiții, pentru atragerea de talente și pentru finanțarea sistemelor publice – se pot apropia de Vest doar dacă productivitatea urcă. Altfel, un avantaj de preț se poate evapora prin inflație, iar „saltul” în PPS rămâne temporar.

4) Presiunea care împinge salariile în sus: deficitul de forță de muncă și costul total al muncii

În România, discuția despre salarii nu mai poate fi separată de discuția despre costul muncii și despre deficitul de personal.

Un exemplu foarte clar este cel din construcții, unde Digi24 arată că, în trimestrul al treilea din 2025, costurile cu forța de muncă au crescut în România cu 14,9%, comparativ cu 4,7% în UE și 4,3% în zona euro.
Evoluția este legată de un deficit structural de forță de muncă, iar presiunea riscă să se transfere mai departe „în prețurile finale și în deciziile de investiții”.

În plus, presiunea vine și din componenta non-salarială (costuri care nu sunt salariul net al angajatului, dar sunt plătite de angajator), ceea ce obligă companiile să se uite mai mult la eficiență și productivitate decât la expansiune accelerată.

Acesta este mecanismul concret prin care „salariile cresc, dar nu este suficient”:

1. deficit de oameni → competiție pe angajați → creștere de salarii și beneficii;
2. creștere a costului total (salariu + contribuții + costuri conexe) → presiune pe bugete;
3. dacă productivitatea nu crește → transfer în prețuri / amânare investiții / recrutare mai prudentă;
4. prețuri mai mari → puterea de cumpărare se erodează → sentimentul social devine „câștig mai mult, dar îmi rămâne la fel”.

5) Ce înseamnă, practic, „creștere salarială susținută de productivitate”

În termeni operaționali, o economie reușește să ridice salariile fără să se „încingă” atunci când:

• produce bunuri/servicii mai complexe, pentru care poate cere preț mai bun;
• automatizează sarcini repetitive și mută oamenii spre activități cu valoare adăugată;
• reduce pierderile (timp, defecte, logistică, energie);
• investește în competențe, astfel încât un angajat produce mai mult/mai bine într-o oră;
• crește calitatea managementului și a organizării (procese, standarde, planificare).

De aceea, discuția despre productivitate este, inevitabil, una despre:

• educație și formare profesională,
• infrastructură și logistică,
• digitalizare,
• inovație și transfer tehnologic,
• calitatea administrației și predictibilitate (timp pierdut, birocrație, incertitudine),
• capital (investiții) și acces la finanțare.

România poate avea creșteri salariale „bune” chiar și într-o perioadă de deficit de muncă, dacă folosește presiunea actuală ca impuls pentru modernizare. Dacă nu o face, riscul este să rămână blocată într-un model în care salariile cresc, dar tot mai mult din creștere este „mâncată” de prețuri și costuri.

6) 2025–2026: „ținta” europeană se mișcă și asta ridică miza pentru România

Un aspect important din analiza Euronews: dacă media creșterii din ultimii cinci ani continuă, salariul mediu în UE este estimat să ajungă la 41.600 euro în 2025 și 43.400 euro în 2026, în termeni nominali (cu diferențe mari între țări).

Pentru România, asta înseamnă două lucruri simultan:

1) Recuperarea trebuie să fie mai rapidă decât media.
Dacă UE crește, „linia de sosire” se îndepărtează. Convergența nu înseamnă doar să urci, ci să urci mai repede decât cei din față.

2) Presiunea pe costuri nu dispare.
Deficitul de forță de muncă, îmbătrânirea demografică și migrația (în general, în regiune) fac ca salariile să rămână un subiect tensionat. În absența productivității, presiunea se mută inevitabil în prețuri și în decizii de investiții, exact cum avertizează și analiza Digi24 pe costul muncii.

7) Trei scenarii realiste pentru următorii ani: convergență, plafonare, polarizare

Scenariul 1: Convergență prin productivitate (varianta „greu, dar sănătos”)

România reușește să urce în lanțurile de valoare: mai multă industrie avansată, mai multe servicii specializate, mai multă inovare aplicată, mai multă digitalizare în companii și administrație. În acest caz, salariile cresc, dar sunt susținute de output. Creșterea ULC rămâne controlabilă, iar presiunile inflaționiste sunt mai mici. Relația structură economică–productivitate–salarii, subliniată în analizele bazate pe Eurostat, devine motorul convergenței reale.

Scenariul 2: Plafonare prin presiuni interne (varianta „câștigăm mai mult, dar nu simțim”)

Salariile cresc în continuare din piața muncii strânsă, dar productivitatea nu ține pasul. Costul se transferă treptat în prețuri, iar avantajul relativ care împinge România în sus în PPS se erodează. Țara rămâne un timp „bine” în statisticile ajustate, dar fără salturi suplimentare, pentru că inflația internă mușcă din câștig.

Scenariul 3: Polarizare (varianta „două Românii”)

Orașele mari și sectoarele competitive (export, servicii profesionale, IT, industrie modernizată) cresc, în timp ce zonele și industriile cu productivitate redusă rămân în urmă. La nivel de medie, România arată mai bine (inclusiv în PPS), dar diferențele interne se adâncesc, ceea ce produce fricțiune socială: statistica spune „progres”, experiența multora spune „stagnare”.

8) Creșterea salariilor trebuie „ancorată” în valoare adăugată, altfel devine vulnerabilă

Harta salariilor arată fără menajamente distanța dintre România și vârful Europei în termeni nominali: UE are o medie de 39.808 euro/an, România este mult sub, iar Luxemburg este la peste 82.000 euro/an.

Aceeași hartă, privită prin puterea de cumpărare, spune o poveste mai bună pentru România: indicatorul PPS reduce diferențele de preț, iar România urcă în clasament (exemplul 22 → 13 este explicit în analiza Euronews).

Miza reală pentru următorii ani nu este „un loc mai bun într-un clasament”, ci mecanismul din spate:

• productivitate mai mare,
• competențe mai bune,
• investiții care cresc valoarea adăugată,
• modernizare care permite salariilor să urce fără să aprindă inflația.

Altfel, creșterea accelerată a costului muncii – vizibilă în sectoare precum construcțiile și legată de deficitul structural de personal – riscă să transforme avantajul de cost al vieții într-o amintire și să mute presiunea direct în prețuri, investiții și oportunități de angajare.