Uniunea Europeană a intrat într-un nou episod de tensiune transatlantică după ce președintele american Donald Trump a legat explicit dosarul Groenlandei de o serie de tarife vamale suplimentare împotriva unor state europene. La Bruxelles, reacția a venit rapid: liderii UE se pregătesc pentru un summit extraordinar, menit să fixeze o linie comună într-un moment în care presiunea politică se amestecă direct cu instrumentele economice. În paralel, NATO a fost împinsă în prim-plan, iar discuțiile despre un posibil răspuns comercial european au început să capete contur. În centrul acestui tablou se află reacția UE la amenințările SUA și întrebarea esențială a următoarelor zile: cât de departe este dispusă Europa să meargă pentru a descuraja un precedent periculos?

Summit de urgență la Bruxelles: UE își aliniază poziția pe dosarul Groenlanda

Decizia de a convoca un summit extraordinar arată că Bruxellesul tratează criza ca pe mai mult decât un schimb de replici. Miza este dublă: protejarea unui stat membru (Danemarca) și apărarea principiului integrității teritoriale într-un spațiu geopolitic tot mai disputant: Arctica.

Președintele Consiliului European, Antonio Costa, a anunțat că liderii UE se vor reuni „în zilele următoare”, iar discuțiile ar urma să aibă loc la Bruxelles. În culise, ambasadorii celor 27 de state membre au început deja consultări pentru a calibra opțiunile, de la răspunsuri diplomatice la eventuale contramăsuri economice.

Întâlnirea ar urma să fie programată pentru joi, 22 ianuarie, în încercarea de a construi rapid o poziție comună înainte ca tensiunile să se transforme într-o spirală de represalii, potrivit HotNews.ro.

Amenințarea tarifelor și miza „vânzării Groenlandei”: ce a cerut Washingtonul

Nucleul crizei este formula de presiune folosită de Trump: un „acord” privind „vânzarea completă și integrală a Groenlandei”, însoțit de sancțiuni comerciale în cascadă dacă nu apare un rezultat. În mesajele invocate de presa internațională, tarifele ar urma să fie introduse de la 1 februarie (10%), cu o posibilă creștere la 25% din 1 iunie, dacă nu se ajunge la înțelegerea cerută de Casa Albă.

Țintele anunțate includ Danemarca și alte state europene aliate: Germania, Franța, Regatul Unit, Țările de Jos, Norvegia, Finlanda și Suedia. Acest detaliu este important, fiindcă sugerează o tactică de fragmentare: presiunea nu este direcționată doar asupra Copenhagăi, ci asupra unui grup larg de capitale europene, cu efect de „contagiune” economică.

În contrapondere, Groenlanda – teritoriu autonom în cadrul Regatului Danemarcei – a transmis repetat că nu dorește să devină parte a Statelor Unite. Dincolo de declarațiile politice, realitatea locală (populație sub 60.000 de locuitori) amplifică sensibilitatea subiectului: o decizie „externă” despre viitorul insulei ar lovi direct în ideea de autodeterminare pe care Europa o invocă frecvent în politica sa externă.

Riposta economică în discuție: taxe de 93 mld. euro sau acces limitat pe piața unică

În primele ore după anunțuri, discuția europeană a intrat rapid în zona „manualului de descurajare”: dacă presiunea este economică, răspunsul poate fi tot economic. Două variante au început să fie conturate în consultările UE: o replică prin tarife asupra importurilor americane, estimată la 93 de miliarde de euro, și o opțiune și mai dură, prin restricționarea accesului companiilor americane la piața unică europeană.

Prima variantă ar lovi în fluxurile comerciale clasice: bunuri, lanțuri de aprovizionare, sectoare unde companiile americane sunt puternic prezente pe piața europeană. A doua variantă ar trece dincolo de vamă și ar viza direct capacitatea firmelor americane de a opera, de a vinde servicii sau de a concura în anumite segmente reglementate, într-un spațiu economic care rămâne una dintre cele mai mari piețe din lume.

În această logică apare și „Instrumentul anti-coerciție” (Anti-Coercion Instrument), un mecanism legal al UE conceput tocmai pentru situații în care o țară terță încearcă să forțeze o decizie politică prin amenințări sau măsuri ce afectează comerțul ori investițiile. Pe scurt, UE are la dispoziție un cadru care poate duce, gradual, la contramăsuri țintite, după o evaluare și după eforturi de dezescaladare. Comisia Europeană descrie instrumentul ca un mod de a proteja „alegerile suverane” ale UE și ale statelor membre în fața coerciției economice.

Pentru mediul de afaceri, mesajul implicit este limpede: disputa nu mai este doar geopolitică, ci riscă să intre în zona de costuri, acces pe piețe și predictibilitate. Pentru consumatori, orice escaladare comercială are potențialul să se traducă în prețuri mai mari și tensiuni suplimentare într-un context economic deja sensibil.

În interiorul acestui tablou, răspunsul UE la tarifele vamale devine o probă de coeziune: măsurile dure cer majorități și un consens politic care, în mod tradițional, se construiește greu atunci când impactul economic este distribuit inegal între state.

NATO intră în ecuație: întâlnirea lui Mark Rutte cu Danemarca și Groenlanda

Dacă UE gestionează componenta politică și economică, NATO este trasă inevitabil în discuție prin argumentul securitar invocat de Washington. În acest context, secretarul general al NATO, Mark Rutte, are programată o întâlnire la Bruxelles cu miniștri din Danemarca și Groenlanda, pe fondul escaladării disputei. La sediul NATO sunt așteptați ministrul groenlandez de externe Vivian Motzfeldt și ministrul danez al apărării Troels Lund Poulsen, fără o conferință de presă anunțată în prealabil, conform Digi24.

Întâlnirea este relevantă nu doar ca simbol, ci ca semnal instituțional: alianța încearcă să evite ca o dispută între aliați să devină o fisură strategică. În plus, europenii insistă că securitatea Arcticii poate fi consolidată prin cooperare aliată, fără schimbări de suveranitate. Acesta este, de fapt, un punct-cheie: dacă argumentul american este „nevoia strategică”, răspunsul european încearcă să fie „aceeași nevoie, dar rezolvată în cadrul existent”.

Scenarii pentru următoarele zile: Davos, negocieri și testul solidarității europene

Următoarea săptămână aduce un calendar care poate accelera sau detensiona criza. Pe de o parte, summitul extraordinar al UE este gândit ca o platformă de aliniere politică. Pe de altă parte, Forumul Economic Mondial de la Davos oferă un cadru informal în care liderii pot testa canale de negociere și pot recalibra mesajele publice. În logica europeană, opțiunile de ripostă discutate în aceste zile ar putea fi folosite ca pârghie în dialog, nu ca obiectiv în sine.

Scenariul de „dezescaladare controlată” ar presupune o revenire la un limbaj mai prudent, eventual prin separarea dosarului Groenlandei de instrumentele comerciale. În scenariul de „escaladare”, tarifele intră în vigoare, UE răspunde cu măsuri în oglindă sau cu restricții, iar tensiunea se mută din politică în economie, unde inerția și interesele industriale fac compromisurile mai grele.

În plan intern, Europa are și o miză de credibilitate: dacă acceptă ca un teritoriu asociat unui stat membru să devină monedă de schimb în negocieri comerciale, transmite un semnal riscant despre cât valorează, în practică, principiile pe care le invocă.

Ce poate schimba criza Groenlandei pe termen lung: Arctica, resursele și noua competiție strategică

Indiferent de ritmul următoarelor zile, episodul are potențialul să lase urme strategice. Arctica devine, de ani buni, un spațiu tot mai important: rute maritime mai accesibile, interes crescut pentru resurse, infrastructură militară și competiție între mari puteri. În acest cadru, Groenlanda capătă o valoare simbolică și practică deopotrivă: o piesă de securitate, dar și un test de guvernanță internațională.

Pentru UE, criza poate produce două efecte structurale. Primul: accelerarea discuțiilor despre autonomie strategică și despre capacitatea de a răspunde unitar la presiuni economice. Al doilea: reconfigurarea raportului UE–SUA într-o zonă unde, până recent, reflexul era cooperarea aproape automată.

Pentru NATO, cazul poate deveni un precedent instituțional: cum gestionezi o divergență majoră între aliați fără să alimentezi fracturi pe care adversarii geopolitici le-ar putea exploata?

Pentru opinia publică europeană, dosarul Groenlandei pune o întrebare simplă și incomodă: când economia este folosită ca instrument de constrângere politică, cine are, de fapt, controlul asupra deciziilor suverane? În săptămânile care urmează, răspunsul va depinde de cât de coerentă rămâne Europa și de cât de credibil devine mesajul ei despre securitatea Arcticii și limitele presiunii economice în relațiile dintre aliați.