Unul dintre cei mai apreciaţi artişti politici contemporani vorbeşte, într-un interviu pentru publicul HotNews, despre arta sa care confruntă publicul cu unele dintre cele mai mari tragedii ale timpurilor noastre. „Să fii informat e o formă de a-ți păstra umanitatea în viitor. A ignora tragedia altor oameni înseamnă să arăți o lipsă de umanitate”, spune Alfredo Jaar, un artist născut în Chile, care trăiește în New York și care expune în locuri aflate în centrul atenției bucăți de realitate din zone adesea ignorate. 

„Ai asistat la discursul meu de aseară? Și atunci cum crezi că-mi poți lua un interviu? Măcar te-ai documentat, ai citit despre cine sunt eu?”, spune artistul, la începutul conversației. 

Cine e el? Este Alfredo Jarr, un artist contemporan care a expus, a vândut, a scandalizat și a cucerit publicul în marile centre ale lumii — de la Times Square la Piccadilly Circus. Iar Alfredo Jaar ştie foarte bine acest lucru şi nu se străduieşte să-l ascundă.

Recent, artistul a venit în România pentru a vorbi publicului la Festivalul Unfinished, organizat de Fundaţia Eidos. Nu despre trofee, recorduri sau „binele pe care arta îl face” a vorbit el pe scenă. Ci despre războaie, foamete, cinism politic și eșecul instituțiilor din toată lumea. 

Iar oamenii l-au aplaudat îndelung. Pentru a acoperi tăcerea grea pe care a lăsat-o discursul său, dar, mai ales, pentru că l-au văzut aşa, ca pe un vizionar, care nu-şi îngăduie niciun filtru atunci când spune lucrurilor pe nume.

Alfredo Jaar este una dintre cele mai cunoscute voci ale artei politice contemporane. Este artist, arhitect și cineast stabilit la New York, cunoscut pentru instalații și intervenții publice despre politică, memorie și imagine. 

Printre lucrările sale, devenite reper, se numără:

• The Rwanda Project (anii ’90): serie de intervenții și memoriale dedicate genocidului din 1994, proiect de durată care a pus în prim-plan limitele reprezentării violenței.
• A Logo for America (1987; reinstalat 2014): mesajul „THIS IS NOT AMERICA” în Times Square, critică a uzului cuvântului „America” pentru SUA;
• The Sound of Silence (2006): instalație despre fotografia lui Kevin Carter din Sudan și etica fotojurnalismului, în care publicul e „orbit” înainte de a urmări povestea imaginii.
• Skoghall Konsthall (2000): „muzeu” din hârtie și lemn ridicat într-un oraș industrial din Suedia și ars după 24 de ore, pentru a provoca o discuție despre cultură și infrastructură.
• Inferno & Paradiso (2025): proiect care alătură imagini „infern/paradis” alese de 20 de fotojurnaliști, obligând publicul să petreacă timp egal cu fiecare set.

Alfredo Jaar a vorbit, pentru publicul HotNews.ro, despre felul în care îşi propune să-şi cucerească publicul, inclusiv de ce îşi construiește apariţiile ca pe nişte lecţii despre lume, fără să ignore partea întunecată a ei. Şi a vorbit şi despre arta sa. Pentru majoritatea celor care nu-l cunosc.

Misiunea unui artist pentru „oamenii antesteziaţi de ce se întâmplă astăzi”

HotNews.ro: Pentru cei care vă întâlnesc munca astăzi: înainte să vedem vreo imagine, ce ar trebui să înțelegem despre felul în care gândiţi o apariție publică și o lucrare — și ce, din punctul dumneavoastră de vedere, asta e ceva diferit?
Alfredo Jaar: Ceea ce numim „lumea artei” nu e un monolitic. Lumea artei e un sistem de lumi diferite, iar cea mai mare parte din ce se întâmplă în lumea artei e ficțiune. Dar există şi un mic segment al care e mai interesat de realitate și de reacția la realitate. Eu aparțin acelei părți mici.

Toată munca mea a răspuns mereu contextului. În toată cariera mea, nu am creat niciodată, dar niciodată, o lucrare care să fie un produs pur al imaginației mele. Nici nu știu cum s-ar face, pentru că eu nu am studiat arta. Sunt arhitect. Iar pentru un arhitect, contextul e totul. Așa că tot ce fac e să reacționez la context.

În prelegerile mele, spun povești despre lume și îmi împărtășesc reacțiile la anumite situații din jurul lumii. Asta fac. Iar între aceste povești, îmi arăt lucrările. Munca mea nu e scoasă din context. Ca să explic o lucrare, trebuie să arăt contextul.

De pildă, dacă prezint o lucrare despre migrație, mai întâi le arăt oamenilor problema migrației. Ilustrez cu imagini și filme: iată problema, priviți ce se întâmplă, iată cum reacționează politicienii etc. După ce explic contextul, arăt lucrarea mea.

Când un pictor își prezintă lucrările, el poate arăta 155 de tablouri. Unu, doi, trei, patru și tot așa… Și își va explica starea de spirit: „asta e așa, asta e altfel”. Când eu țin o prelegere, prezint contextul, apoi lucrarea. Contextul doi, lucrarea doi. Contextul trei, lucrare. Și gata — pentru că asta ia o oră și jumătate.

– Şi oamenii ce părere au despre asta?
– Presupun că oamenii sunt surprinși, fiindcă vin la un „artist talk” așteptând să vadă artă. Și, dintr-odată, eu petrec 80% din timp vorbind despre lume și 20% despre ce am făcut eu în legătură cu ea. Nu vreau să folosesc cuvântul „educație”.

Poate că unii au fost informați, poate că unii au fost educați de discursul meu. Presupun că ating un nerv, unul sensibil. Fiindcă e adevărat: oamenii sunt astăzi anesteziați de ceea ce se întâmplă și se simt neputincioși. Când, însă, cineva le arată realitatea, le arată de ce sunt neputincioși și că poate se mai pot face lucruri, cred că asta provoacă o reacție foarte pozitivă. Cred că asta s-a întâmplat. Sper că asta s-a întâmplat.

O poveste despre „Infern şi paradis”

– Fiecare tragedie atinge un nerv. Dar de ce reveniţi atât de necruțător la ceea ce e mai rău în lumea noastră?
– Pentru că nu știu care e „binele” lumii noastre. Sunt orb. Nu-l văd. De fapt, voi face o analogie. Tocmai am făcut o expoziție în Italia, numită „Inferno and Paradiso” — Infern și Paradis. Pentru această expoziție am invitat 20 de fotoreporteri, fotojurnaliști din toată lumea: bărbați, femei, generații și etnii diferite.

Le-am cerut să îmi dea două fotografii. Una pentru Infern — o imagine făcută de ei, cea care le-a dat coșmaruri, pentru că au asistat la ceva îngrozitor, doar una din toată arhiva. Pentru Paradis — o imagine frumoasă. O imagine care le-a dat bucurie că au fost acolo, martori ai acelei scene.

Apoi, cu aceste imagini de Infern și Paradis, am făcut o instalație: 20 de proiectoare de diapozitive, într-un spațiu foarte mare și întunecat, proiectând simultan cele 20 de imagini ale Infernului, timp de 20 de minute. În felul ăsta, îi obligăm pe spectatori să intre și să petreacă 20 de minute privind aceste imagini – cel puțin un minut pentru fiecare imagine. Pentru că timpul mediu pe care un vizitator îl petrece în fața unei lucrări de artă este de trei secunde – asta e o constatare științifică. Şi e îngrozitor! 

Noi, artiștii, muncim o viață întreagă ca să creăm o lucrare, o instalăm într-un muzeu, și spectatorii petrec, în medie, trei secunde în fața ei. Proiectul acesta îi ruga, îi forța: stați 20 de minute, vă rog. Apoi, după 20 de minute, toate proiectoarele schimbau, simultan, pe imaginile Paradisului – încă 20 de minute. Dacă voiai să vezi a doua jumătate, trebuia să rămâi. A fost un mic truc ca să îi ținem.

„Partea de infern a vieților noastre, a lumii noastre, apasă prea tare în raport cu puținele momente fericite”

De ce vă spun asta? Pentru că, atunci când am abordat acești fotoreporteri incredibili – foarte cunoscuți, au lucrat în toată lumea, au acoperit tragedii – și le-am cerut aceste două imagini, toți, fără excepție, au spus: „Pentru Infern știu exact ce imagine îți dau. Dar pentru Paradis n-am idee”. A trebuit să se gândească. Să caute dacă, poate, în arhiva lor există o imagine frumoasă: un copil zâmbind, un peisaj cu un soare frumos, orice. Au trebuit să caute. De ce?

Pentru că trăim vremuri foarte întunecate. Cred că partea de infern a vieților noastre, a lumii noastre, apasă prea tare în raport cu puținele momente fericite. Dacă ești cetățean al acestei lumi, dacă ești informat și conștient de starea lumii de azi, e practic imposibil să fii fericit. E imposibil. Poți fi fericit din motive personale – ai un job bun, o viață bună, o familie frumoasă. Dar, dacă treci dincolo de asta, vezi că trăim într-o lume foarte întunecată.

Așa că, pentru că reacționez la context, sfârșesc prin a reacționa la acest context tragic în care trăim.

„Pentru generația mea, acum, e într-adevăr un moment foarte sumbru”

– Vi se pare că prezentul e întunecat în mod special sau așa a părut și de-a lungul vieții?
– Nu știu cum s-au simțit cetățenii lumii în alte epoci, dar, în cazul meu, m-am născut în ’56 și am observat mai întâi mișcarea studențească din ’68, cu proteste peste tot în lume. Aveam doar 12 ani, dar îmi amintesc bine tineri protestând în diverse țări. Pentru că Mai ’68 nu a fost doar la Paris — se întâmpla la Mexico City, la Tokyo, la Chicago. Apoi a venit lovitura militară din Chile, în ’73. Și atâtea alte tragedii — așa-numitul război din Irak, care a fost de fapt un masacru în Irak, și atâtea tragedii în Orientul Mijlociu. Apoi genocidul din Rwanda, în ’94. Și multe altele. Acum trăim multiple crize geopolitice. Nu e doar Gaza și Cisiordania, nu e doar Ucraina. Sunt și Congo, Sudan, Myanmar, atâtea alte locuri. Din perspectiva mea, a experienței mele, momentul ăsta e incredibil de întunecat. Sunt sigur că și alții, în alte epoci, au trăit același tip de întuneric. Dar pentru generația mea, acum, e într-adevăr un moment foarte sumbru.

„Astăzi fascismul s-a întors. Acum e peste tot”

– Dar de ce să ne tulburaţi și nouă liniştea? Chiar trebuie să ținem pasul cu fiecare criză din lume și cu fiecare caz descurajant? Până şi despre mineralele rare trebuie să ştim?
– Ar trebui să-ți pese, pentru că totul e conectat. Spui, de exemplu: „Nu mă interesează mineralele rare”. Perfect. Dar telefonul cu care înregistrezi acest interviu are nevoie de minerale rare. Dacă, brusc, izbucnește un război pentru aceste elemente rare, nu va mai exista iPhone. Nu vor mai exista computere. Nu vor mai exista avioane. Nu vor mai exista mașini electrice. Poți spune că vrei să uiți de asta, dar dacă nu ești informat și ignori ce se află în telefonul tău, într-o zi vei fi surprins.

E important să înțelegem că totul e conectat și nimic nu se întâmplă în vid. Istoria a demonstrat-o. De fapt, astăzi fascismul s-a întors. Și, atunci când credeam că fascismul se întâmplă în țări îndepărtate, cu regimuri dictatoriale, ne dăm seama acum că e peste tot. Iar mai mult de jumătate dintre politicienii Europei sunt fasciști. Conștientizarea asta ne învață cum să acționăm în lumea noastră și, poate, să prevenim ca aceste tragedii să ni se întâmple și nouă. Așadar, să fii informat e o formă de a-ți păstra umanitatea în viitor.

Dincolo de toate, cred că ar trebui să ne pese pentru că există un concept al umanității care ne leagă. A fi cu adevărat uman înseamnă să-ți pese de lume și de bunăstarea ființelor umane. A ignora tragedia altor oameni înseamnă să arăți o lipsă de umanitate.

– Dar noi suntem mai degrabă neputincioşi…
– Chiar dacă suntem neputincioși… nu suntem. Fiecare ființă umană are o voce. Oamenii ascultă vocile noastre. Iar când o colectivitate are o voce, într-un sistem democratic, acea voce poate vorbi. Poate lua decizii informate. Poți crede că lumea nu se va schimba, că artiștii, producătorii de cultură nu pot schimba lumea. Asta e adevărat. Dar la fel de adevărat este că, poate, arta și cultura îți pot arăta că o altă lume e posibilă. Și, dacă arăți asta suficienților oameni care au o voce, s-ar putea ca ei să încerce să creeze acea lume pe care artistul le-a arătat-o. Sună utopic. Sună ca un vis. Dar este posibil. 

„Vedem genocidul în direct pe telefoanele noastre, în fiecare zi”

– Să ancorăm discuția într-un caz: „The Rwanda Project”. Care au fost obiectivele atunci
– În „Rwanda Project” am vrut, în primul rând, să informez oamenii despre genocid, pentru că vorbeam de o perioadă pre-internet, pre-social media. Informația nu circula aşa cum circulă astăzi. În al doilea rând, am vrut să-mi exprim solidaritatea cu poporul rwandez și să creez memoriale pentru morții lor. În al treilea rând, am sperat să-i implic pe oameni pentru a-și presa politicienii să acționeze altfel în fața unui genocid.

Cred că am reușit cel puțin două din cele trei obiective: i-am informat pe oameni și am creat memoriale. Dar a fost prea târziu să opresc genocidul; el avusese deja loc.

Acum suntem într-o altă eră – a internetului și a rețelelor sociale – și vedem genocidul în direct pe telefoanele noastre, în fiecare zi. Dacă mai avem vreo urmă de umanitate, s-ar putea să-i forțăm pe politicieni să reacționeze și să încerce să-l oprească.

De fapt, de ce e lumea atât de întunecată astăzi? Nu doar din cauza a ceea ce se întâmplă în locuri diferite, ci și pentru că instituțiile create de umanitate ca să organizeze lumea – să creeze justiție, egalitate, bunăstare – eșuează. Națiunile Unite, Curtea Internațională de Justiție, Curtea Penală Internațională, toate aceste instituții au fost fondate cu legi și reguli de comportament pentru fiecare guvern.

Când a avut loc Holocaustul, nici nu exista un cuvânt care să descrie oroarea. Un polonez, Raphael Lemkin, a inventat cuvântul „genocid” – termenul nu exista. Apoi a fost redactată o convenție privind genocidul, iar fiecare guvern a semnat-o. În acea convenție, fiecare guvern acceptă, prin lege, să intervină și să oprească un genocid dacă acesta are loc.

„Instituțiile create ca să salveze umanitatea se prăbușesc” 

– Şi ce se întâmplă azi?
– Astăzi, lumea asistă de doi ani la un genocid și doar un singur guvern a reacționat — unul din 189. Doar unul a respectat legea: o țară mică și săracă, numită Yemen. Houthii din Yemen au decis să intervină – dar sunt săraci; nu au capacitatea să o facă. Tot ce au făcut, din micul Yemen, a fost să blocheze accesul prin strâmtoare pentru navele care transportă arme către statul genocidar. Atât au putut. Şi ce au făcut SUA și Israel? I-au bombardat.

Când Curtea Penală Internațională sau Curtea Internațională de Justiție au emis mandate de arestare pentru Netanyahu și miniștrii lui genocidari, ce au făcut Statele Unite? Au impus restricții judecătorilor, le-au tăiat accesul la email, le-au înghețat activele și i-au hărțuit. 

Lumea s-a întors pe dos: instituțiile create ca să salveze umanitatea se prăbușesc și de aceea se prăbușește însăși umanitatea. Nu mai există ordine; e o lume fără lege, pentru că suntem conduși de tirani. Mă gândesc la Trump și la toate aceste guverne fasciste din lume. Așadar, întunericul nu vine doar din tragediile care se petrec, ci și din mecanismele inventate de umanitate ca să le oprească – mecanisme corupte de tirani.

„Limbajul nu e inocent, el reflectă o cultură dominantă”

– Unul dintre proiectele mari a fost „A Logo for America”. Cum l-aţi adapta la realitatea de azi? Mai e relevant?
– „A Logo for America” s-a născut pentru că, atunci când m-am mutat în Statele Unite, m-a șocat să aud oamenii spunând: „Welcome to America”, „God bless America”, „America așa, America pe dincolo”. M-am întrebat: despre ce vorbesc? America e un continent. SUA nu sunt „America”.

Am realizat repede că Statele Unite și-au însușit cuvântul „America” pentru ele și au șters celelalte țări de pe hartă. Așa am creat „The Logo for America”, ca să insist că America e un continent. M-am născut în Chile, iar fiecare chilian e american. Fiecare brazilian e american. Fiecare argentinian e american. Suntem toți americani. Somos todos Americanos.

Am arătat lucrarea în Times Square în 1987, când exista un singur panou publicitar mare. Apoi a fost arătată din nou în 2014, când erau 125 de panouri electronice în Times Square, iar noi am reușit să obținem 65 dintre ele. A fost fantastic și copleșitor să vezi semnul aproape peste tot.

Lucrarea a devenit cunoscută și a fost arătată în multe țări: în Piccadilly Circus, la Londra, la Buenos Aires, la Bogotá, în multe locuri din Brazilia și în Statele Unite. Dar, desigur, uzul limbajului nu s-a schimbat: oamenii din Europa spun încă „America” când se referă la Statele Unite, iar în SUA cuvântul „America” e peste tot.

Asta pentru că limbajul nu e inocent; el reflectă o cultură dominantă și o realitate geopolitică. Când cultura SUA nu va mai fi dominantă – când realitatea geopolitică se va schimba – atunci poate că se va schimba și limbajul. Abia atunci lumea ar putea începe să folosească corect cuvântul „America”. Până când se schimbă acea realitate geopolitică, limbajul nu se va schimba.

De ce are acest motto: „Nu voi acţiona în lume înainte de a înţelege lumea”

– Care e primul test pe care îl trece o idee înainte să devină lucru public?
– Sunt foarte curios – curiozitatea mă mișcă. N-aș fi cine sunt fără curiozitate. Ca să răspund unui context, a trebuit să studiez acel context, iar ca să-l studiez a trebuit să cercetez; cercetarea înseamnă multă lectură și învățare. Din cauza felului meu de a lucra, a trebuit să înţeleg aceste situații și, făcând asta, am învățat despre lume și despre idei filosofice.

Sunt recunoscător pentru proces – pentru metoda pe care am creat-o ca să fac lucrări – care mi-a permis accesul la informație, cunoaștere și cultură. Așa am crescut ca artist și ca intelectual, iar cunoașterea asta mi-a permis să fac ceea ce fac. Deviza mea, manifestul meu, a fost mereu același: nu voi acționa în lume înainte de a înțelege lumea.

Asta vine din arhitectură: un arhitect răspunde contextului – de unde vine soarele, de unde bate vântul, care e scara locului, cine va locui acolo. Ar fi de neconceput ca un arhitect să proiecteze fără să înțeleagă contextul. Eu nu am studiat arta, am împrumutat metodologia arhitecturii ca să fac artă. Ca să răspund contextului, mai întâi trebuie să înțeleg, să învăț, să cercetez. Acest proces de cercetare mă duce la lucrarea finală. E o formulă complicată, complexă.

„Când privesc relaţia SUA-Europa, sunt îngrozit”

– Dacă explicaţi de ce şi cum să ne amintim tragediile, care ar fi cele mai importante „memorii” pentru Europa, acum?

– Fiecare continent a avut multe tragedii; Europa și le are pe ale ei, înscrise în memoria oamenilor. Ce mi-aș dori pentru Europa este să fie mai independentă. Mi-aș dori politicieni europeni mai independenți de Statele Unite. Când privesc relația SUA–Europa, sunt îngrozit. Politicienii europeni par slabi și mereu în genunchi în raport cu Statele Unite – și cred că asta e o tragedie. Lumea ar fi un loc mult mai bun dacă Europa ar avea o politică externă proprie, nu doar ar urma pașii SUA.

Dacă aș avea o dorință, ar fi să le cer politicienilor europeni să devină independenți de Statele Unite – intelectual, politic și financiar – și să creeze o politică externă europeană care să fie mai bună pentru Europa și, cu siguranță, mai bună pentru lume.

Articol preluat de pe: Hotnews Life