De ce nu a făcut „un film cu emoție, cu muzică și cu împușcături”? Cum a decurs documentarea evenimentului istoric la care face referire „Pădurea de molizi”? Au colaborat producătorii cu autoritățile din Ucraina? Regizorul Tudor Giurgiu răspunde, într-un interviu pentru publicul HotNews, la întrebările ridicate de filmul său, inspirat din masacrul de la Fântâna Albă, de pe 1 aprilie 1941, când mii de români care au vrut să fugă din Bucovina, aflată sub ocupație sovietică, au fost omorâți la graniță.  

• „Pădurea de molizi” poate fi vizionat în cinematografele din toată țara. 
• „Nu există o variantă oficială acceptată de către ambele părți (n.r.- asupra masacrului de la Fântâna Albă), de către istoricii români și ucraineni. Dar aici e o situație care probabil va trebui tranșată de ambele țări”, spune Tudor Giurgiu. 

Pe 1 aprilie 1941, mii de români din nordul Bucovinei, aflați sub ocupație sovietică, au pornit spre granița cu România, în timp ce purtau icoane și drapele albe, în speranța că vor putea trece „acasă”. La Fântâna Albă, convoiul a fost însă oprit și secerat de gloanțele soldaților sovietici. Cifrele exacte rămân incerte, dar masacrul din zona Cernăuți rămâne un episod despre care s-a vorbit prea puțin în istoria țării noastre. 

De la această realitate istorică a pornit și Tudor Giurgiu, care semnează filmul „Pădurea de molizi”, o docudramă ce reconstituie povestea unor destine distruse de istorie. Regizorul mărturisește că proiectul a început dintr-o curiozitate personală și din dorința de a înțelege o tragedie „trecută pe sub radar”. 

„Pentru că nu vorbim doar de mulți morți de acolo din pădure, cât de familii destrămate, de femei, în special mame, plecate cu copiii și deportate ulterior, la distanță de câteva luni. Și nu am înțeles, adică am avut atât de multe semne de întrebare la momentul respectiv, de ce era nevoie de cruzimea asta, de violență. 

N-am studiat la școală despre asta, știam foarte puțin despre ce s-a întâmplat în bucata asta de țară, după Pact Ribbentrop-Molotov încheiat cu Germania Nazistă, și știam prea puțin din represaliile făcute de sovietici împotriva unei populații pașnice. Și toate astea m-au marcat și am zis că ar merita transpuse într-o poveste”,  a spus Tudor Giurgiu în pentru Hotnews.

Alături de scenaristul Gabriel Gheorghe a documentat istoria prin mărturii, interviuri și cărți rare: „Am recitit cartea Aniței Nandriș, „20 de ani în Siberia”, și ulterior am dat de cărțile, apărute sub un tiraj foarte mic, ale lui Vasile Ilica. […] El a făcut, cred, pentru Fântâna Albă, cam ce a făcut Lucia Hossu-Longin cu Memorialul Durerii”, continuă el. Rezultatul este un film care se concentrează pe o poveste de familie – Gheorghe și Minodora, despărțiți de deportări și reuniți după aproape o jumătate de secol – o metaforă a rupturilor istorice și a memoriei colective. „Suntem restanți la nivel de țară, de cinematografie, cu reflectarea unor evenimente importante din trecutul nostru”, spune regizorul.

În dialogul care urmează, Tudor Giurgiu vorbește despre documentarea pentru „Pădurea de molizi”, despre provocările de a reda durerea fără patetism, dar și despre nevoia de a transmite generațiilor tinere o parte din adevărul istoric pierdut.

„Suntem restanți la reflectarea unor evenimente importante din trecutul nostru”

– Când ați început documentarea? Ce surse, cărți sau mărturii au fost decisive pentru a înțelege ce s-a întâmplat atunci?
– Tudor Giurgiu: Întâi de toate l-am inclus în echipă pe colegul meu, pe Gabriel Gheorghe, actor, dar și un foarte bun scenarist. Împreună am demarat documentarea. Totul a pornit de la reportajele realizate de Cosmin Savu pentru „România, te iubesc!”, despre masacrul de la Fântâna Albă. Ăla a fost un fel de „starting point”. 

Am luat legătura atunci și cu un deputat, Eugen Tomac, care la vremea respectivă, în Parlament, era printre puținii care militau pentru punerea pe agenda publică a evenimentului de la Fântâna Albă, și datorită lui am ajuns la ultimii doi supraviețuitori.

Unul trăia în Timișoara, domnul Holovati, unul în București, domnul Cucuruz. I-am filmat, Gabi s-a dus acolo la ei, aveam 4-5 ore de material filmat; și a fost important că, na, dacă întârziam câțiva ani, probabil că era prea târziu. 

După care am început să citim, să căutăm materiale, doar că, din păcate, în România, n-am prea găsit cărți, studii. E un eveniment destul de trecut pe sub radar. Am recitit cartea Aniței Nandriș, care e emoționantă, „20 de ani în Siberia”, și ulterior am dat de cărțile, apărute sub un tiraj foarte mic, ale lui Vasile Ilica, veteran de război, originar de lângă Storojineţ, refugiat în 1944 în interiorul ţării şi stabilit la Oradea. 

El a făcut, cred, pentru Fântâna Albă, și pentru mulți basarabeni și bucovineni, cam ce a făcut și Lucia Hossu-Longin, cu seria ei, „Memorialul Durerii”; adică a adunat foarte multe mărturii și foarte multe povești. A scris două sau trei cărți și ele au fost, la fel, foarte importante pentru partea asta de documentare. Cărți în care am și găsit mărturia, spre exemplu, a Minodorei, care apare și în film; a fost intervievată. Aici am găsit și declarația lui Gheorghe Crăsnean, soțul ei, care e o persoană diferită de cea a domnului Holovati, pe care noi l-am intervievat. 

Și cumva a devenit tot mai clar pentru noi că povestea pe care urma să o spunem e cea a lui Gheorghe și a Minodorei. Mi s-a părut cea mai de impact și emoționantă, ținând cont că nu s-au mai văzut aproape 50 de ani, iar revederea lor ne-a făcut să ne punem tot felul de întrebări: ce-și spun doi oameni care nu se văd atâta timp, care au o traumă comună, care au probabil lucruri să-și reproșeze, cum faci, cum se întâmplă asta, și curiozitatea ne-a făcut să mergem mai departe.

– Practic, povestea tragică de familie între Gheorghe și Minodora are un fir real.
– Ea este o poveste reală, sigur, că noi neîntâlnindu-i, puteam să facem un documentar, probabil, dar acest documentar era unul, cum să zic, făcut din foarte puțin material și foarte puține surse. 

Și atunci am spus: în cazul ăsta, încercăm să facem un film de ficțiune? La vremea respectivă avea un cu totul alt scenariu, un film de tip reconstituire istorică, un gen care în România nu prea s-a făcut. 

Adică, probabil, în afară de istoria recentă, dacă ne gândim la, eu știu, „Anul Nou care n-a fost” sau „Libertate”, ele în felul lor, da, își propun să reconstituie un moment istoric din varii perspective, dar, cu cât ne ducem în urmă, vedem că sunt tot mai puține filme făcute la anvergura și la amploarea asta, spre deosebire de anii ’80, când cinemaul românesc, sub impulsul propagandei și a epopeei cinematografice ordonate de Ceaușescu, își permitea, avea resurse, să facă acest tip de cinema popular. Sigur, care mistifica total istoria, dar cu care generații întregi au copilărit. 

Atât de mult ni s-a inoculat, încât acum, când merg prin țară cu filmul, o grămadă de oameni, de fapt, asta cer. Ei spun, „bine, bine, ne-a plăcut filmul, ne-a emoționat, dar pe când totuși marele film?”, adică filmul acela care să fie cu emoție, cu muzică, cu împușcături. Și nu poți să-i judeci absolut deloc, pentru că eu cred că noi suntem restanți la nivel de țară, de cinematografie, cu reflectarea unor evenimente importante din trecutul nostru, și într-o cheie sau și într-un registru care să se apropie mai mult de genul ăsta. Pentru că el e un gen, da? Filme istorice, nu e nimic rușinos să le faci, trebuie însă să ai resursele. Ori aici încep problemele.

„Îmi place, de multe ori, să explorez căi noi și să mă arunc înainte”

[embedded content]

– V-a afectat povestea și în plan personal?
– Nu te afectează, pentru că încerci să înțelegi, cel puțin asta am simțit când am început să lucrăm, în urmă cu nouă ani. În cazul meu, tot timpul am simțit un cvasi-sindrom al impostorului, pentru că eu nu sunt din locurile alea, nu am rude în zonă, nu știu exact, în detaliu, cum se vorbește acolo, deci m-am simțit tot timpul un intrus, și de aici, probabil, și întârzierea cu care a apărut filmul. 

M-am gândit de ce fac asta, oare sunt eu potrivit să o fac, dar poate, mă gândesc, nu știu, distanța și perspectiva asta destul de diferită, care nu e una implicată, nu e una emoțională, m-a făcut să văd, poate, lucrurile mai obiectiv. 

Istoria mare întotdeauna se poate povesti și prin intermediul unor povești sau, cred că așa e bine să se întâmple, ale unor oameni aparent neînsemnați, dar a căror viață plină de evenimente, cum e cazul celor doi protagoniști, poate fi apoi relevantă și prin povestea lor. Prin intermediul lor, noi putem, de fapt, să ne referim la drama a zeci de mii de oameni a căror viață a fost total distrusă de istoria asta mare, până la urmă; oameni care ba erau în România, ba erau în Uniunea Sovietică, ca peste câteva luni viața lor să fie total busculată, iar unii dintre ei să ajungă în Siberia sau Kazahstan. 

Deci emoția a venit mult mai târziu, odată ce am fixat și am încercat să reconstruim povestea, într-un registru mai intimist, un pic mai aproape de cele două personaje, și să-mi imaginez cum aș putea face asta în stilistica filmului de ficțiune, dar totodată împrumutând elemente din genul documentar. Și, evident, emoția a survenit apoi la filmare, când am lucrat cu Coca Bloos și cu Mircea Andreescu. Erau momente când îi ascultam, și când îmi doream să nu mai miște nimeni în cameră, pe scenă, sau unde filmam, pentru că era foarte intens momentul lor de adevăr, până la urmă. 

– Când am văzut filmul, am avut senzația că urmăresc o piesă de teatru. A fost intenționat?
– A fost o intenție aici. Atunci când am rescris scenariul și povestea lor, pe de-o parte, am revăzut interviul filmat de Gabriel acum 9 ani cu Gheorghe, lucru care m-a inspirat să păstrez aceeași formulă și aceeași stilistică, iar pe de altă parte, cu Minodora, am avut multe, multe dubii și gânduri de cum pot să-i redau povestea. 

Nu am vrut să fac, repet, reconstituiri istorice sau să abordez un mod de ăsta foarte deformat sau periculos de a mă raporta la istorie, să încep, nu știu, să iau actrițe de vârste diferite, să refacem momentele lagărului, așa că gândul m-a dus la un spectacol de teatru pe care l-am văzut la Bulandra, cred că în urmă cu un an sau doi, înainte să mă apuc de film. Vorbesc de spectacolul „Soldații de Zinc” a lui Yuri Kordonsky, care a fost foarte dur, dar în egală măsură atât de puternic, și care a avut un impact atât de mare asupra mea, încât am început să o citesc și pe Svetlana Aleksievici. 

Mi-a plăcut, de fapt, simplitatea punerii în scenă, faptul că era o formulă austeră, scena goală, o masă, 6-7 actrițe vorbind direct cu spectatorii despre trauma, despre atrocitatea războiului, despre drama mamelor care își așteaptă copiii veniți morți din războiul din Afganistan. 

Apoi am avut norocul să-l și cunosc pe Yuri și să povestesc cu el, dar să vorbesc și cu câteva dintre actrițe despre procesul lor de lucru la un spectacol cumva atipic, în care nu ai relații de joc cu celelalte. Ele erau pur și simplu fața-în față cu publicul și povesteau, își deschideau sufletul. 

M-a inspirat și mi-a dat ideea că ar fi interesant de urmărit procesul de realizare a unei piese fictive, a unei monodrame, în care Coca Bloos o joacă pe Minodora. La rândul meu, am avut dificultăți, în primul rând, în a o convinge, apoi în a discuta împreună cu ea despre cum reprezentăm, cum vorbim despre atrocitățile astea, cum vorbim despre durere, cum evităm patetismul; adică toate lucrurile astea noi le-am discutat, și mi s-a părut că ar putea fi o formulă nouă pentru mine. Nu am mai făcut așa ceva, și îmi place, de multe ori, să explorez căi noi și să mă arunc înainte, și a fost, cred, ideea cea mai bună. 

„Cel mai bun sfătuitor a fost băiatul meu cel mare”

– Ați spus de mai multe ori că ați avut în minte și generația tânără când ați făcut filmul. A influențat asta modul în care ați spus povestea? Și de ce credeți că e important ca tinerii să afle despre ce s-a întâmplat la Fântâna Albă?
– Probabil, cel mai bun sfătuitor și partener de discuție a fost băiatul meu cel mare, Ștefan, care are 18 ani. Când i-am arătat „Libertate”, într-o primă versiune, a zis „wow, ce tare, habar n-aveam că Revoluția română are și partea asta, și perspectiva asta”.

Pentru ei, ce învață de la școală e o narațiune foarte simplă, triumfalistă în cazul Revoluției, poporul l-a învins pe Ceaușescu, și atât. Dar nu știu nimic despre securitate, despre rolul poliției politice în istoria României. Nu știu nimic. Iar la filmul ăsta, la fel, i-am arătat și a zis „wow, e foarte tare, surprinzător, m-am emoționat, nu mă așteptam.”

Îmi dau seama că am acest mare noroc și că putem avea o conversație deschisă, dar sigur, în egală măsură, îmi spunea „tata, când o să mai faci alte filme în afară de filmele cu comunism”, și i-am zis ok, promit, următorul. 

De asta mi se pare că la filmele de tipul ăsta trebuie să te gândești, inevitabil, și la impactul pe care-l pot avea asupra tinerilor, și să-ți dorești ca măcar să fie văzute de ei, chiar dacă, sunt convins, nu e vorba de un entertainment de mall, filme comerciale la care ei se duc și e firesc să fie așa. Dar până acum am avut reacții foarte bune prin țară de la cei tineri.

-Credeți că ar fi bine să existe și o responsabilitate din partea autorităților în ceea ce privește sistemul educațional, astfel încât tinerii să afle toate lucrurile astea, sau să existe mai mult accent pe cum a fost istoria de fapt?
– Aici cred că e marea buba a sistemului, pentru că vorbeam recent cu un cadru universitar, cu un profesor universitar la Facultatea de Istorie, care îmi povestea ce bătălie mare au câțiva oameni care vor să reformeze curriculum-ul, ce bătălie mare au de fapt cu sistemul, cu rezistența altor profesori care nu vor să se schimbe, cu mafia manualelor. 

Știi, întotdeauna ne gândim la stat ca la un mare organism cu multe tentacule, complicat, dar de multe ori schimbarea vine de la noi. Ori dacă noi nu reușim măcar să schimbăm niște manuale și să-i apropiem pe elevi într-un mod mai just și de literatura care s-a scris în ultimii, nu știu, 70-80 de ani în istoria întâmplată a României în secolul XX, dacă lucrurile astea nu o să se întâmple și ei nu vor fi conștienți de impactul comunismului asupra vieților noastre de azi, dacă nu se întâmplă asta, câteva generații vor trece și nu vor rămâne cu nimic. 

„Nu există o variantă oficială acceptată și de istoricii români și de cei ucraineni”

– În istoria reală, există încă multe necunoscute cu privire la Fântâna Albă. Nu știm numărul exact al victimelor, nici unde sunt gropile comune. În documentare, ați primit sprijin sau informații din partea autorităților ucrainene?
– Nu, nici nu l-am cerut, pentru că m-am dus pe firul memoriei. Și când am filmat în Ucraina, în sate unde am încercat să găsesc familiile care vorbesc limba română, și familiile celor care au dispărut, sau au fost deportați atunci, ăsta a fost demersul meu.

N-am avut de-a face cu autoritățile ucrainene, dar acolo, povestea asta e un cartof fierbinte. Firul memoriei e una, adevărul istoric e alta. În continuare, nu există o variantă oficială acceptată de către ambele părți, de către istoricii români și ucraineni, măcar, că ce vine de la Kremlin ne-am lămurit. Dar aici e o situație care probabil va trebui tranșată de ambele țări. Nu știu când, dar da, asta trebuie să se întâmple. 

– Credeți în responsabilitatea cinematografiei de a spune adevărul despre anumite subiecte? Cum vedeți evoluția cinematografiei românești în sensul ăsta?
– Eu nu cred că acum, în prezent, cinematografia română trebuie să aibă o responsabilitate mare. Ea ar trebui să aibă prin mecanismele de sprijin care, din păcate sau din fericire, nu sunt ale statului. 

Intervenția statului la nivel de bani e zero, spre deosebire de multe alte țări din regiune, care au, care își propun niște obiective, unii fac adaptări de opere literare, filme pentru copii, pentru familie, unde există o viziune în ceea ce privește anumite subiecte care sunt finanțate. 

Noi venim cu moștenirea asta foarte neplăcută, știi, a unor ani de dictatură în care se făceau filme pe bandă rulantă, filme cu mesaj. Eu și acum când aud oameni care zic, și ce mesaj avea, înnebunesc. Bun, am văzut filmul, acum spuneți care este mesajul. Păi, nu știu, nu aveți cap, nu vă gândiți? 

Dar în egală măsură, cred că e un moment bun. Adică până și faptul că se fac filme comerciale din ce în ce mai bune, din ce în ce mai legate, că oamenii vin la ele, mi se pare un lucru care nu s-a întâmplat niciodată atât de consecvent în istoria cinema-ului românesc. Mi se pare că acum e o perioadă bună. Există căutări, există cineaști preocupați să facă și film comercial bun, există unii preocupați să facă, eu știu, comedii romantice, filme de groază, adică există o generație care vrea să încerce formule diferite. Doar că ei trebuie ajutați.

Articol preluat de pe: Hotnews Life