Festivalul Filmului European va dura în București până pe 18 mai, ziua în care în România se desfășoară turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Ediția din acest an, care este organizată pentru prima dată aproape simultan în zece orașe, prezintă 40 de filme, din care 28 în premieră națională și 2 selecții de scurtmetraje. Într-un interviul pentru publicul HotNews, directorul festivalului, Cătălin Olaru, a oferit câteva argumente pentru ca publicul să meargă la filmele europene selectate, mai ales în această perioadă în care continentul este tot mai dezbinat. 

• „Un film te poate face să simți, să vezi lucrurile într-o lumină nouă, să înveți și să înțelegi, rareori să urăști ceva”, spune Cătălin Olaru, în interviul pentru publicul HotNews. 

În 2025, Festivalul Filmului European ajunge simultan în 10 orașe – cea mai extinsă ediție de până acum. Vor fi peste 40 de lungmetraje, iar dintre acestea, 11 sunt documentare, iar 15 filme sunt regizate sau coregizate de femei. Pe lângă proiecțiile din București, care vor avea loc la Cinema Elvire Popesco și la Cinemateca Eforie, programul va continua și în țară:

• Timișoara: 15 – 18 mai, Cinema Studio
• Sfântu Gheorghe: 17 – 18 mai, Cinema Arta by Cityplex
• Botoșani: 22 – 25 mai, Cinema Unirea
• Deva: 23 – 25 mai, Centrul Cultural Drăgan Muntean
• Iași: 23 – 25 mai, Muzeul Vasile Pogor – Casa Junimii
• Târgu Mureș: 30 mai – 1 iunie, Muzeul Județean Mureș – Secţia de Istorie (Cetate), Sala Multimedia
• Chitila: 30 mai – 1 iunie, Amfiteatrul din Parcul Valea Mangului
• Târgu Jiu: 30 mai – 1 iunie, Cinema Sergiu Nicolaescu

Festivalul Filmului European este organizat de Institutul Cultural Român, cu sprijinul Reprezentanței Comisiei Europene în România, EUNIC România și UCIN – Uniunea Cineaștilor din România, în parteneriat cu ambasadele, centrele și institutele culturale europene.

„Dincolo de premii, sunt filme care deschid perspective și aduc mai multă înțelegere, fie că vorbim de victimele războiului din Nagorno-Karabakh, de marginalii cineastului francez Virgil Vernier, de victimele colonialismului din filmele Margaridei Cardoso, invitată a festivalului, sau de angajații exploatați până la dezumanizare din „Youth (Homecoming)” și „Youth (Hard Times)” ale lui Wang Bing”, a declarat directorul festivalului, Cătălin Olaru despre ediția din acest an.

„Filmul le poate da o voce celor nevăzuți”

– Anul acesta, Festivalul Filmului European ajunge simultan în 10 orașe – cea mai extinsă ediție de până acum. Putem găsi o semnificație pentru această extindere geografică, într-un moment în care se vorbește tot mai mult despre polarizare, fragmentare și dezbinare?
– Cătălin Olaru: O semnificație există, dar e una de ordin matematic. Festivalul a crescut constant în ultimii ani, iar dacă acum e prezent în mai multe orașe decât oricând, inițiativa nu e a mea sau a noastră, adică a celor din echipa FFE, ci a comunităților. Ipoteza cea mai la îndemână e că festivalul e perceput ca fiind o inițiativă care aduce un plus acestor comunități, fie el cultural, de imagine sau și una, și alta. Dacă la anul va fi prezent într-un număr și mai mare de orașe, nu voi putea decât să mă bucur, atâta timp cât director artistic rămân tot eu sau măcar cineva care nu privilegiază odele cinematografice pentru glie, steag și neam.

– Pot filmele, pe lângă faptul că ne aduc împreună, să ne și unească?
– Filmele ne propun lumi mai mult sau mai puțin dezirabile, dar care nu coincid aproape niciodată cu lumea reală, nu până la capăt, cel puțin. O lume care mi-aș dori să existe, cu mine măcar la periferia ei, e cea din filmele lui Virgil Vernier, cu înțelegerile nerostite dintre proscrișii ei. 

Am regăsit acolo o camaraderie, o cumsecădenie și o blândă sincronizare pe care mi le-aș dori mai prezente în viața mea. Poate mă îmbăt cu apă rece, dar cred că putem fi uniți de aspirații comune, precum cea de a împrumuta de pe ecran ceea ce merită să respire în lumea reală, la fel cum putem fi uniți de dorința de schimbare, fie ea și a produselor pe care le cumpărăm, care produc sau perpetuează inechitate. Da, filmele sunt în primul rând un obiect estetic, dar unul care chiar poate genera înnoire, fie ea și de atitudini.

– Festivalul este, cum ați spus, „un instrument de desțelenire a empatiei”. Cum funcționează, concret, un film ca instrument de empatie în vremuri în care compasiunea pare uneori epuizată?
– Cel mai important, filmul le poate da o voce celor nevăzuți, de la populații întregi oprimate, cum sunt malgașii din „L’Île rouge” al lui Robin Campillo, la indezirabilii de azi. 

Mulțumită filmului, aceștia devin mai greu de ignorat. Însă filmul european mai face ceva. Prin bogăția mijloacelor sale de expresie, de la un comercial cât se poate de receptiv la nevoile publicului, până la arthouse-ul cel mai insular, prin pluralitatea opțiunilor etice și politice pe care le reprezintă, e o luptă continuă împotriva uniformizării, visul deloc secret al oricărei forme de autoritarism.

„Vocea cineastelor se face auzită tot mai tare”

– Ați curatoriat o selecție care include 13 filme regizate de femei și două coregizate de femei. A fost un criteriu conștient de selecție sau un rezultat firesc al ceea ce se întâmplă în cinemaul european actual?
– Ca în fiecare an, numărul mare al filmelor regizate de femei nu e altceva decât reflectarea unei realități. Potrivit unui raport din 2023 al Observatorului Audiovizual European, reprezentarea feminină e de doar 26% din numărul total al regizorilor de film european.

Poate părea descurajant, însă în intervalul 2003 – 2012, procentul a fost de 16,3%, în timp ce prezența feminină de pe un platou de filmare a crescut și ea constant, de la 21% în 2013, la 25% în 2022 (și e de așteptat ca această tendință să se mențină). Vocea cineastelor se face auzită tot mai tare și doar întâmplarea face că privirea aparte a regizoarelor ale căror filme am ales să le selectez să se întâlnească fericit cu propriile mele sensibilități și predispoziții.

– Dincolo de premiile internaționale, ce altceva contează pentru dumneavoastră. când alegeți un film pentru festival – impactul social, riscul formal, emoția, potențialul de dialog?
– Premiile funcționează ca un far, în sensul că ajută filmele care le primesc să devină vizibile, însă nu sunt sinonime cu o garanție, indiferent cât de grei sunt laurii sau cât de prestigioasă e competiția. 

Când jobul tău e de curator, e foarte greu să nu știi că există cutare film premiat la un festival de categoria A. Același job îți impune totodată și niște exigențe. Dacă s-ar rezuma la a culege ca o combină de recoltat tot ce are la gât ceva ce strălucește, l-ar putea face oricine. 

Am refuzat, așadar, fără prea mari remușcări filme premiate la Veneția, Locarno, Karlovy Vary, Berlin sau Sarajevo, folosind drept principal criteriu propriul meu gust, unul din puținele lucruri în care sunt obligat să am încredere. Dacă n-aș crede în îndreptățirea mea de a-l exercita oricât de arbitrar, n-aș mai ajunge să am îndoieli în legătură cu orice altceva ține de munca mea de director artistic, de la ordinea filmelor în program, discursuri și interviuri, până la o replică oarecare formulată neinspirat sau insuficient explicată, spusă vreunui spectator pe care e posibil să nu-l mai văd niciodată, la intrarea sau la ieșirea de la vreun film. 

Există un bias? Dacă mă uit la programul din acest an, tot ce-i posibil, dat fiind că se întâmplă ca majoritatea filmelor selectate să aibă în centru personaje marginale, într-o luptă cu forțe sistemice net superioare pe care de multe ori o pierd sau sunt pe cale să o piardă.

„Niciun film și niciun festival nu poate schimba direcția unor voturi”

– Ce înseamnă un festival de film european în România, în 2025? Ce rol joacă într-o țară în care extrema dreaptă are o voce tot mai puternică?
– Când am început selecția ediției din acest an, adică la finalul lui 2024, vocea extremei drepte se auzea deja mai tare decât aș fi crezut că e cu putință. Dar am socotit că e un accident, o sincopă, o trișerie digitală de care vom ajunge să glumim, înainte de a o uita cu totul. 

Puteam să prevăd rezultatul primului tur de alegeri prezidențiale din 2025? Se prea poate. Cert e că n-am făcut-o. Programul festivalului a ajuns, deci, în forma lui finală mulțumită cel mult sensibilităților mele, mai degrabă decât vreunei porniri militantiste. 

Altfel, cred că niciun film și niciun festival nu poate schimba direcția unor voturi, cel puțin nu cu câteva zile înainte de scrutinul propriu-zis. Însă orice act cultural oferă un set de anticorpi civici, fie și prin aceea că suscită altceva decât reacții umorale. Un film te poate face să simți, să vezi lucrurile într-o lumină nouă, să înveți și să înțelegi, rareori să urăști ceva. 

Nu poți înjura o pânză de ecran. Nu poți dușmăni o direcție estetică. Nu poți amenința cu moartea un personaj. Ceea ce nu înseamnă că filmele nu pot suscita reacții puternice, un posibil exemplu fiind Knochen und Namen al lui Fabian Stumm. Un penis în prim-plan e un act politic și poate isca un scandal, cât timp îi aparține unui personaj queer.

– Cum credeți că ne situăm în planul cinematografiei românești? Ce povești v-ar plăcea să vedeți mai des și de ce?
– A durat ceva timp, dar am trecut de la o respingere totală a tendinței de a reduce cinematografia românească la o serie de stereotipuri, la constatarea amară a faptului că, între timp, filmele autorilor români chiar au ajuns să se suprapună cu ele. 

Explicații cu certitudine există, dar asta nu schimbă nimic din faptul că unele din vârfurile festivaliere românești rămân în esență aceleași demonstrații, tot mai plictisitoare, ale teoriei că bărbații între două vârste au sentimente și suferă, ba mai grav, liniștea le e tulburată de dileme care mai de care mai destabilizante. 

În acest peisaj, „Unde merg elefanții”, în regia lui Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru, ireverent, dar totodată plin de emoție, sau „Clasat”, regizat de Horia Cucută și George ve Gänæaard, scris competent și interpretat brici, sunt excepții care se cuvin aplaudate.

„Membrii minorităților sunt tot mai dispuși să-și spună poveștile”

– Cum vedeți evoluția cinematografiei europene din ultimii ani? Se simte mai angajată politic, mai personală, mai radicală în limbaj sau mai atentă la minorități?
– Am ajuns să fiu curator de festival mulțumită activității mele de critic de film. Ambele bresle sunt departe de a fi un monolit. În ceea ce mă privește, spre deosebire de alți critici de film sau selecționeri, călătoresc destul de puțin. 

Merg rar la festivaluri și văd mai puține filme decât s-ar cuveni, drept urmare, nu simt că aș avea căderea de a evalua tendințe și stări de fapt. Cu toate acestea, e lesne de constatat că, în ciuda puseelor dictatoriale ale unor politicieni sau guverne europene, a-ți asuma identitatea de gen, etnică, religioasă sau de orice altă natură e un gest care comportă tot mai puține riscuri.

Membrii minorităților sunt tot mai dispuși să-și spună poveștile și să-și împărtășească perspectivele, ceea ce schimbă prin forța lucrurilor cinematografia europeană în ansamblu. Dar e un interes unidirecțional. Abuzurile persistă, într-o formă sau alta, iar cinema-ul nu are cum să nu cadă pe planul secund, prin raport cu ele. Cert e că interesul declarat pentru dreptul la reprezentare egală și prezența fizică în săli, ca expresie a afirmării identitare sau fie și a simplei curiozități, rămân două lucruri destul de diferite.

– Dintre cele peste 40 de filme din selecție, ați putea recomanda 3-4 titluri care simțiți că nu trebuie ratate – fie pentru forța lor estetică, fie pentru ceea ce spun despre lumea noastră?
– Filmul hibrid „Wishing on a Star” (r. Peter Kerekes), pentru umor și respectul arătat personajelor. „Come la notte” (r. Liryc Dela Cruz), pentru modul în care redesenează așteptările în legătură cu ce ar trebui să fie un plot twist final. „Youth (Hard Times)” în regia lui Wang Bing, pentru faptul că ne reamintește despre legătura tainică dintre documentar și durată.

Articol preluat de pe: Hotnews Life