Călin Țopa (34 ani) este unul dintre cei mai inovatori artiști ai prezentului în domeniul sunetului. Munca sa poate fi ascultată în piese de teatru cunoscute precum „Exil” sau „Pădurea Spânzuraților”, dar și în „Șapte minute după miezul nopții (A Monster Calls)”. În acest spectacol, fiecare spectator beneficiază de sunet live, cu ajutorul unor căști wireless, care-i crează senzația că se află chiar pe scenă. Călin Țopa a acordat un interviu HotNews în care a vorbit despre integrarea tehnologiei în teatru și despre rolul sunetului în a crea emoții autentice.

Călin Țopa este sound artist, compozitor și designer de sunet. Tânărul s-a ocupat de sunet în spectacole de teatru care au devenit extrem de populare în rândul publicului, precum „Exil”, în regia Alexandrei Badea și „Pădurea Spânzuraților”, în regia lui Radu Afrim. A continuat cu lansarea „Șapte minute după miezul nopții (A Monster Calls)”, noul spectacol de la Excelsior, semnat de Bobi Pricop, unde a făcut muzica originală alături de Eduard Gabia. 

Piesa, adaptată după romanul „A Monster Calls” scris de Patrick Ness, este despre frica unui adolescent de a-și pierde mama bolnavă și curajul a de a înfrunta realitatea. 

Fiecare spectator primește la intrarea în sală o pereche de căști wireless, care-i permite să asculte ce spun actorii pe scenă, într-un mod unic, unde fiecare element, de la vocea anumitor personaje, la diferite acțiuni pe care le fac, este redat cu ajutorul unei instalații audio inovatoare. 

În timpul reprezentației am avut sentimentul că urmăresc un film, deși, dacă-mi dădeam căștile jos, puteam auzi ce spun personajele. Însă, cu ajutorul sunetului, acțiunea a prins viață, iar emoțiile au fost accelerate. 

Recent, datorită „Șapte minute după miezul nopții (A Monster Calls)”, Țopa și Gabia au fost nominalizați la la premiile UNITER, la categoria „Cea mai bună muzică originală și sound design.”

„Ascultam povești, cântece vechi și sunete care păreau că vin dintr-o altă lume”

Călin mărturisește cum familia a avut un rol esențial în parcursul lui artistic. „Tatăl meu este regizor (n.r. Dan Țopa) și a fondat două teatre în România, așa că am crescut într-un mediu în care arta era nu doar o pasiune, ci un mod de a trăi și de a înțelege lumea”, spune el. 

În copilărie obișnuia să meargă prin satele din sudul Munteniei, unde lua interviuri cu bătrânii locului. 

„Ascultam povești, cântece vechi și sunete care păreau că vin dintr-o altă lume, dar care aveau o forță incredibilă”.

– Puteți să-mi explicați ce înseamnă sound designer și care este diferența față de un compozitor?
– Călin Țopa: Un compozitor creează linii melodice, armonii, structuri muzicale. Un sound designer, pe de altă parte, construiește spații sonore, lucrează cu ambianțe, efecte și elemente acustice pentru a modela percepția spectatorului. În teatru, sound design-ul este esențial pentru atmosfera spectacolului, și integrează muzica într-un concept mai amplu.

– Care a fost traseul dumneavoastră în această meserie?
– Am început de mic: lucram în spectacole pentru copii și, la doar 5 ani, intram într-un studio de înregistrări pentru a capta momente din producțiile tatălui meu. Am lucrat la Teatrul Național din București aproape 9 ani și am urmat un master în sound design la UNATC. După simțeam că stau pe loc, așa că am participat la un workshop la Abbey Road Studios în Londra, iar ulterior mi-am găsit un job la Londra, în West End. 

Acolo am descoperit ce face cu adevărat un designer de sunet și am avut ocazia să lucrez ca sound nr. 1, și am colaborat cu Michael Grandage, Emma Corrin, Deborah Findlay și Neil Bartlett. În timp ce lucram la „Orlando”, show-ul din Compania lui Michael Grandage, am colaborat cu regizorul Christopher Landry la scurtmetrajul Document 56, premiat la Hollywood, și treptat mi-am extins orizonturile către artele vizuale și auditive.

Mi-am prezentat lucrările în galerii din New York, Veneția, Londra, Praga, Los Angeles, la Muzeul de Artă Recentă din București, la Universitatea de Arte din Kentucky și în alte spații internaționale.

„Sunetul nu e doar fundal”

– Care este relația dumneavoastră cu muzica – ce înseamnă, cum o percepeți, ce rol are în viața dvs.?
– Pentru mine, sunetul este un limbaj în sine — mai mult decât muzică, este un mod de a traduce emoții, spații și idei, într-o formă pur senzorială. Nu mă raportez doar la muzică în sens clasic, ci experimentez cu forme sonore, texturi, frecvențe și moduri prin care sunetul poate transforma percepția. Fie că lucrez pentru teatru, film sau instalații, pentru mine sunetul nu e doar fundal, ci un element activ care creează sens și emoție.

– Ați fost invitat și la Bienala de la Veneția 2024. Cum ați conceput instalația sonoră și ce v-ați dorit să simtă publicul care o experimentează?
– Am fost invitat să prezint instalația mea sonoră, „Transcendent Renaissance”, la expoziția de artă contemporană Personal Structures – Beyond Boundaries, organizată de Centrul Cultural European Italia (ECC-Italia) la Palazzo Mora, din Veneția. Această expoziție, desfășurată între 20 aprilie și 24 noiembrie 2024, a reunit peste 200 de artiști din 50 de țări, printre care și Yoko Ono. 

Instalația mea oferă o experiență de 12 minute, în care am combinat compoziții corale originale, cu piese contemporane proprii. Am utilizat șase difuzoare, fiecare reprezentând o voce individuală – bas, tenor, alto sau soprană – pentru a recrea atmosfera unui cor de catedrală. Scopul meu a fost să creez o călătorie muzicală atemporală, care permite ascultătorilor să se piardă în spațiu și timp, și să se bucure de o experiență senzorială profundă. 

Colaborarea cu dirijorul Radu Mihalache și cu un grup talentat de muzicieni a fost esențială pentru realizarea acestei lucrări. Actrița Ada Galeș a contribuit ca narator, iar vocile de copii ale lui Aldous Baranowski au adăugat instalației o notă de inocență și de magie.

„Sunetul poate influența total modul în care sunt percepute un personaj sau o scenă” 

– Cum influențează sunetul o piesă de teatru?
– Sunetul creează atmosfera, oferă un strat emoțional suplimentar și poate influența total modul în care sunt percepute un personaj sau o scenă.

– Odată cu munca la „Exil” ați lansat și un album – cum s-a născut materialul muzical și ce teme abordează?
– Muzica din Exil s-a născut organic, din dorința de a amplifica starea spectacolului. Tematic, abordează dezrădăcinarea, pierderea identității și căutarea unui nou sens. 

– „Șapte minute după miezul nopții” reprezintă și o inovație din punct de vedere al sunetului – cum ați acceptat acest proiect?
– A fost o provocare, pentru că este un proiect care pune sunetul în centrul experienței. Publicul ascultă întregul spectacol în căști, ceea ce ne-a permis să experimentăm cu o nouă dimensiune a percepției. 

– La ce să se aștepte publicul de la o astfel de experiență și cum influențează munca dvs. trăirile lor?
– La o experiență extrem de personală și imersivă. Într-un astfel de spectacol, unde sunetul este livrat prin căști, distanța dintre spectator și personaj se dizolvă complet. Practic, nu mai există bariera scenei – personajul devine o prezență interioară, se află „în capul” fiecărui spectator.

De la modul în care un personaj șoptește direct în urechea spectatorului, până la modul în care se amplifică emoțiile în momentele culminante, totul este calculat pentru a crea o intimitate profundă. Practic, în loc să privească acțiunea de la distanță, spectatorul o trăiește în propria minte, într-un spațiu senzorial mult mai apropiat și visceral.

– Cum poate sunetul schimba percepția publicului asupra unei scene sau a unui personaj?
– Sunetul poate transforma complet percepția publicului asupra unei scene sau a unui personaj: de exemplu, dacă un personaj intră într-o cameră goală, un sunet tensionat îl face misterios, un efect comic îl face caraghios, iar o muzică melo îi dă profunzime emoțională, deși, vizual, scena rămâne aceeași.

„Arta e influențată de trăirile fiecărei persoane”

– Ați observat reacții ale publicului care au fost puternic influențate de sunet?
– Da, de multe ori. E surprinzător de fiecare dată când mă uit în sală, la public, pentru că reacțiile sunt uneori neașteptate. E o interpretare subiectivă – când eu știu că aș reacționa într-un anume fel atunci când văd o scenă din spectacol și aud sunetul, și observ apoi că unii spectatori au o percepție diferită față de cum văd și simt eu momentul. E frumos să constați cât de diferit poate fi percepută arta și ce sentimente poate aduce la lumină. Cât de puternic e influențată de trăirile fiecărei persoane și cât de divers trăiesc oamenii experiențele culturale. 

– Ați avut vreodată un moment în care sunetul a redefinit complet o scenă sau a influențat modul în care actorii și-au construit personajele?
– Am avut multe astfel de momente. De exemplu, într-un spectacol, am folosit sunete subtile, ca niște șoapte distorsionate, care se apropiau treptat. Actorul nu le auzise înainte și, instinctiv, și-a schimbat ritmul respirației, a început să caute sursa sunetului cu privirea, iar asta a transformat complet scena. Astfel de momente apar frecvent – uneori, sunetul creează o atmosferă care schimbă interpretarea, alteori devine un personaj invizibil care influențează direct reacțiile actorilor și imersiunea publicului.

– Cât de importantă credeți că este integrarea tehnologiei în teatrul românesc?
– Este esențial esențială și a adus beneficii semnificative acolo unde a fost utilizată eficient. Totuși, un obstacol major îl reprezintă lipsa de fonduri și training, precum și familiarizarea adecvată cu aceste instrumente. 

Investiția în pregătirea profesională este esențială pentru a valorifica pe deplin potențialul inovațiilor și îmi doresc să văd asta cât mai des în teatrul românesc. Numai așa vom reuși să ajungem la performanțe artistice remarcabile.

„În practică, aria de inovație rămâne adesea mai mult un ideal”

– Suntem abia la început în ceea ce privește aceste noi tehnici și integrarea lor în spectacolele românești – din experiența dvs., sunt românii deschiși la experiențe diferite în sala de teatru?
– În România, publicul este, în general, deschis la noi experiențe teatrale, iar regizorii caută în mod constant să inoveze; noi, sound designerii, de asemenea. Cu toate acestea, din păcate, în practică, aria de inovație rămâne adesea mai mult un ideal decât o realitate concretă – mai ales dacă o comparăm cu industriile de show din alte țări. Resursele și infrastructura necesare pentru o transformare dinamică sunt încă limitate, ceea ce face ca, în momentul de față, inovația să fie predominant imaginară.

– Dar regizorii de teatru?
– Majoritatea regizorilor cu care am lucrat sunt deschiși la noi abordări și caută mereu experiențe diferite pentru public. Mulți susțin echiparea teatrelor la un nivel corespunzător și înțeleg importanța sunetului ca element esențial în construcția unui spectacol.

În puține teatre găsești oameni care nu doar că sunt dornici să pună în funcțiune tehnologia disponibilă, dar o și înțeleg cu adevărat. Totuși, lucrurile evoluează, iar din ce în ce mai mulți regizori și echipe tehnice își doresc să exploreze noi posibilități sonore în teatru.

Teatru versus film

– Ați compus muzică pentru teatru și film. Cum diferă procesul creativ când creați pentru un spectacol de teatru față de un film sau o instalație?
– În teatru, sunetul trebuie să funcționeze în timp real și să se integreze organic cu scenografia, actorii și luminile. De multe ori, încă de la primele repetiții, colaborez direct cu regizorul și echipa artistică, testez idei sonore care evoluează odată cu spectacolul. Sunetul poate fi atât diegetic, cât și simbolic, iar uneori trebuie să creez un întreg univers sonor care să completeze lipsa decorului sau să amplifice emoția. Este un mediu live și trebuie să țin cont de acustica spațiului și de reacția publicului.

În film, procesul este mai meticulos și implică multă postproducție. Aici, sunetul trebuie să fie perfect sincronizat cu imaginea și să sprijine narațiunea într-un mod subtil, dar puternic. Încep prin a studia scenariul și referințele regizorului, apoi creez o paletă sonoră care să definească atmosfera filmului. Mixajul final este esențial, pentru că fiecare detaliu—de la designul sonor, la muzică și ambianțe—trebuie să fie stratificat precis, pentru a ghida emoția spectatorului.

Instalațiile sonore îmi oferă cea mai mare libertate, pentru că nu sunt limitate de o poveste lineară sau de sincronizare cu imaginea. Aici, sunetul devine o experiență senzorială pură, iar publicul este liber să exploreze spațiul și să-și creeze propria interpretare. Gândesc sunetul în raport cu arhitectura locului și interacțiunea cu vizitatorii. De multe ori, folosesc tehnologii imersive precum sunet binaural, difuzoare direcționale sau sisteme multicanal, pentru a crea un efect profund și personalizat.

În toate cele trei medii, ceea ce mă interesează cel mai mult este cum poate sunetul să creeze emoție și să transforme percepția asupra realității.

– La ce proiecte lucrați în prezent și unde vă vom putea „asculta” în perioada următoare?
– Pregătesc un performance în aer liber, în mijlocul deșertului, pentru World Stage Design, care va avea loc în octombrie, în Sharjah, Emiratele Arabe Unite. Proiectul este realizat alături de artiști români și internaționali, printre care Bradley Ward, Adrian Damian, Ada Galeș, Cristi Șimon și alții.

De asemenea, lucrez la „Secundar” de Alexandra Badea, la Teatrul Național București, și la un nou spectacol cu Bobi Pricop, „TOTO!”, la Teatrul Masca, unde sunetul va fi livrat tot prin căști, ca în spectacolul de la Excelsior, iar publicul va avea parte de un mix inedit între voci live, sunete și înregistrări. În paralel, compun muzica pentru un documentar la Paris, continuând să explorez noi forme de expresie sonoră.

Articol preluat de pe: Hotnews Life