Statul român organizează din bani publici evenimente muzicale unde sunt invitați artiști români și internaționali de primă mână, la care nu se vând bilete, ceea ce operatorii privați nu-și permit să facă, explică Anca Lupeș, fondatoarea celei mai importante conferințe dedicate industriei muzicale din România, Mastering the Music Business, de ce crede că este vorba despre o concurență neloială făcută industriei. În același timp, mai spune Anca Lupeș într-un interviu pentru publicul HotNews, peste 50% din prețul biletelor la evenimentele organizate de operatorii privați se duce pe taxe și impozite.  

• „Cultura nu se face cu resturi de buget și cu jumătăți de măsură, iar arta este una dintre puținele forțe care ne poate aduce împreună, mai declară Anca Lupeș în interviul pentru HotNews. 
• „Artiștii locali au nevoie de susținere consecventă, nu doar de aplauze ocazionale”, mai spune reprezentanta industriei muzicale. 

Anca Lupeș este una dintre cele mai importante figuri ale industriei muzicale din România Este fondatoarea conferinței Mastering the Music Business (MMB), care a ajuns la a zecea ediție, prima și cea mai relevantă platformă dedicată profesioniștilor din domeniu.

Dar dincolo de profesie, Anca Lupeș este o voce activă în spațiul civic și cultural. Ea propune, în contrabalanță la pierderea încrederii în instituții, marginalizarea culturii și derapaje din ce în ce mai evidente de la principiile democratice: coeziune prin comunitate, educație profesională solidă, punerea în valoare a artiștilor locali și susținerea vocilor feminine. 

„Atunci când investim în cultură, investim în noi înșine”, spune ea, pledând pentru o Românie în care arta nu e un lux urban sau o distracție de weekend, ci un pilon esențial în formarea unei societăți libere și echilibrate.

HotNews a vorbit cu Anca Lupeș despre cum cultura poate deveni o formă de rezistență, despre cum educația este esențială în formarea unui cetățean implicat, și despre cum, în lipsa sprijinului instituțional, singura formă de construire durabilă rămâne inițiativa individuală.

„Noi am pierdut încrederea în instituțiile statului în mod repetat din 1989 încoace”

– Trăim vremuri în care încrederea în stat, instituții și chiar în democrație pare tot mai fragilă. Ce ați învățat, din propria experiență, despre cum se clădește încrederea într-o societate? Și de ce e atât de greu să o păstrăm în România?
– Anca Lupeș: Încrederea, în general, se clădește greu și se pierde foarte ușor. Asta e valabil în orice situație: în relații personale sau între indivizi și instituții. După ce se pierde, e mult mai greu sa fie redobândită. Noi am pierdut încrederea în instituțiile statului în mod repetat din 1989 încoace, de aceea cred că politicienii de astăzi au o misiune extrem de grea încercând să o recâștige. 

– Care vi se pare cea mai mare frână socială în România de azi — frica, nepăsarea sau lipsa de repere?
– În cazul particular al industriei muzicale, aș pune pe primul loc nepăsarea. În principal nepăsarea clasei politice față de cultură, în general, și de muzică, în special. Statul român nu numai că nu-și dorește să sprijine acest domeniu (pornind de la educația muzicală în școli și terminând cu creșterea TVA-ului pe biletele de spectacol cu 12%, sau faptul că a împovărat același bilet de concert cu taxe parafiscale de încă 8%, astfel încât, în final, din prețul biletului de spectacol, peste 50% se duce pe diverse taxe și impozite), dar îi și face concurență neloială prin evenimentele muzicale pe care le organizează diverse entități publice, la care se invită artiști români de primă ligă, dar și artiști internaționali cu nume de rezonanță (cel mai recent exemplu care îmi vine-n minte e Ziua Timișoarei cu Mika și James Bay) la care nu se vând bilete. 

Spre deosebire de operatorii privați care trebuie să câștige banii cu care finanțează concertele/ festivalurile din bilete și sponsorizări, la evenimentele organizate din bani publici accesul este gratuit, finanțarea e garantată din bani publici, iar artiștii sunt adesea aceiași care ar trebui să vândă bilete în circuitul privat. 

În cazul reperelor, discuția e mai lungă și mai complicată. Fiecare își stabilește reperele în funcție de valorile pe care le-a primit prin educație. Aici părerea mea este că sunt puține persoane pe care le-aș putea considera „reper” în industria muzicală. Cu Mastering The Music Business (MMB) încercăm să punem în lumină aceste persoane.

„Ne-am transformat din cetățeni în clienți”

– România are o generație tânără foarte vizibilă online, dar care pare mai puțin implicată civic. Ce ne lipsește în educația noastră ca să formăm tineri nu doar talentați, ci și activi în comunitate?
– Citesc în perioada asta o carte foarte interesantǎ – „Consumed/ How Markets Corrupt Children, Infantilize Adults and Swallows Citizens Whole”, de Benjamin R. Barber.

Teoria acestui autor spune că marketingul agresiv practicat în zilele noastre ne-a transformat din cetățeni în clienți. În timp ce cetățeanul este definit prin responsabilitate civică, participare activă în societate și preocupare pentru binele comun și caută dreptate, echitate, implicare politică și dezvoltare socială, clientul este definit prin dorințe personale, alegerea individuală, satisfacerea nevoilor proprii și caută plăcere, confort, eficiență și satisfacție imediată. 

Generația tânără de astăzi este produsul părinților-clienți.

„Statutul de femeie m-a privat de anume promovări profesionale”

– În ce fel ați simțit că statutul de femeie v-a influențat parcursul profesional?
– Pe parcursul carierei mele profesionale am avut șansa să lucrez cu mulți bărbați care au știut să aprecieze calitățile mele profesionale și de la care am avut mult de învățat. 

Însă, când eram foarte tânără și fără experiență, îmi amintesc că mă preocupam să mă îmbrac cât mai neatractiv tocmai ca să evit schimbarea focusului de la profesional la personal. 

Privind retrospectiv, cred că statutul de femeie m-a privat de anume promovări profesionale, dar faptul că am fost întotdeauna foarte pasionată de acest domeniu și că puteam face ce-mi place, mi-a fost răsplată suficientă. Mai apoi, când am devenit antreprenor, lucrurile s-au schimbat și nu a mai existat deloc această presiune. 

Acum lucrez cu mulți bărbați, am parteneri de afaceri bărbați și ne înțelegem foarte bine. Cred că este foarte bine când femeile își iau soarta în propriile mâini și se fac auzite din ce în ce mai mult în toate domeniile, inclusiv în industria muzicală. 

Programe ca „Women In Music (WIM)” sprijină tinere femei care își încep cariera în industria muzicală cu mentorat şi proiecte care să le ajute să o navigheze mai ușor. Contrar aparențelor, WIM nu este creată ca să separe femeile de bărbați, ci ca să sprijine colaborarea bazată pe egalitatea șanselor.

„Femeia la cratiță” cred că este expresia care definește cel mai bine poziția pe care o avea în societate” 

– În contextul în care extrema dreaptă câștigă teren în Europa, ce rol pot juca femeile influente din societate în susținerea unei democrații funcționale și pluraliste?
– Istoria ne arată că extremele – indiferent în ce direcție – nu au adus niciodată nimic bun. Cred că atât femeile (dar și bărbații – pentru că aici trebuie să lucrăm împreună) care au influență în diverse domenii, ar trebui să militeze pentru echilibru, pentru meritocrație, pentru binele comun. Să fie mai mult cetățeni și mai puțin clienți, dacă e să ținem cont de definițiile lui Benjamin R. Barber.

– Într-o țară în care cazurile de femicid devin tot mai frecvente, iar statul reacționează adesea lent sau ineficient, ce spune asta despre felul în care ne raportăm, ca societate, la femei, la siguranță și la justiție? Cum vedeți dumneavoastră, ca profesionist și femeie activă public, responsabilitatea instituțiilor — dar și a fiecăruia dintre noi — în fața acestor realități?
– Cultura în care – cel puțin generația mea și a părinților și bunicilor mei – am fost crescuți și educați în România, nu a pus în valoare femeia. „Femeia la cratiță” cred că este expresia care definește cel mai bine poziția pe care o avea în societate. 

Această percepție, a femeii ca posesiune, încă se păstrează, din păcate, mai ales în mediul rural, dar și în urban. 

Sunt furioasă că statul român se mișcă cu o viteză care ar face de rușine și un melc, și trebuie militat în continuare, zgomotos, ca agresiunile împotriva femeilor să fie pedepsite rapid și exemplar. Pe de altă parte (și o să spun acum ceva care s-ar putea să nu fie pe placul tuturor), toți bărbații de pe lumea asta sunt crescuți și educați de femei. Și de aceea cred că trebuie să existe programe care să le învețe pe mame cum să-și educe băieții, pentru că ei vor duce aceste valori mai departe în relațiile pe care le vor avea cu femeile din viața lor.

„Cultura trebuie să devină accesibilă, nu un privilegiu urban sau elitist”

– Cultura, în sens larg, poate fi o formă de rezistență, dar și de reconstrucție. Ce ar putea face mai bine România ca să-și crească prin cultură capacitatea de coeziune și încredere?
– Ar trebui să se preocupe mai mult de sprijinirea culturii, de punerea ei în valoare, de susținerea tinerelor talente din toate domeniile, din insuflarea – încă din stagiile cele mai timpurii ale educației – dragostei și prețuirii pentru cultură și pentru creatorii ei. Ar trebui să investim cu mai mult curaj în cultura vie, în artiștii activi, în inițiativele independente, în proiectele care aduc oamenii împreună nu doar în săli de spectacol, ci și în piețe, școli, sate și cartiere. 

Cultura trebuie să devină accesibilă, prezentă, firească în viața de zi cu zi, nu un privilegiu urban sau elitist. 

Apoi, România are nevoie de o viziune coerentă pe termen lung privind rolul culturii în construcția încrederii sociale. Avem nevoie de politici culturale care nu doar „sprijină” cultura prin granturi punctuale, ci o integrează în educație, dezvoltare locală, diplomație, sănătate mintală, coeziune regională. 

Cultura nu este un sector „decorativ”, ci unul strategic. Un alt pas esențial este încurajarea colaborării între domenii culturale și între generații. Avem o cultură artistică extraordinar de bogată, dar fragmentată, cu insule de excelență care nu comunică între ele. Proiectele multidisciplinare, rețelele de colaborare și mentoratul pot reduce acest clivaj și pot da sentimentul că facem parte din același „puzzle național”.

În plus, trebuie să spunem clar: artiștii au nevoie de stabilitate, de respect profesional și de încredere din partea instituțiilor. Dacă nu reconstruim acest pact de încredere între creatori și stat, nu putem spera ca arta să inspire coeziune într-o societate care îi marginalizează pe cei care o creează. În fine, cultura poate deveni un instrument de reconstrucție a încrederii dacă este folosită pentru a spune poveștile noastre — așa cum sunt ele, cu onestitate, cu vulnerabilitate, cu umor. Avem nevoie de o cultură care să nu falsifice sau să idealizeze, ci să creeze punți între realități diferite, între oameni care poate n-au mai stat la aceeași masă de multă vreme.

„Artiștii locali au nevoie de susținere consecventă, nu doar de aplauze ocazionale”

– Într-o perioadă în care sănătatea mintală devine tot mai relevantă ca temă socială, cum ar putea liderii din cultură — precum dvs. — să contribuie la normalizarea acestei conversații în societate?
– Deși de o importanță covârșitoare, în special într-un domeniu cum este muzica, subiectul sănătății mintale a fost ignorat cu desăvârșire (nu doar în România, dar și în lume) până cu aproximativ 10-15 ani în urmă. 

Îmi amintesc că am participat la una dintre cele mai vechi conferințe din domeniu din lume: ILMC – International Live Music Conference – și am intrat de curiozitate la un panel care trata sănătatea mintală a lucrătorilor din industria de live. Am plecat transformată de acolo, doar ascultând mărturiile celor prezenți, recunoscând multe situații prin care trecusem și eu în perioada în care organizam concerte și festivaluri.

În România, problema sănătății mintale a fost tratată mult timp ca un soi de „alint”, iar mersul la psiholog a fost stigmatizat („ce, ești nebun?”). Asta și pentru că în România comunistă meseria de psiholog fusese practic interzisă sau golită de conținut real între 1949 și 1965, fiind reabilitată treptat abia începând cu a doua jumătate a anilor ’60. 

Cu toate acestea, profesia de psiholog, așa cum o înțelegem azi (inclusiv psihoterapie, consiliere, evaluare clinică independentă), nu a existat ca atare până după 1989. 

– Ce mesaj ați transmite publicului larg din România despre importanța investiției în cultura locală și rolul artiștilor în modelarea unei societăți democratice?
– Mesajul meu către publicul larg este simplu și direct: atunci când investim în cultură, investim în noi înșine. În luciditate, în empatie, în spirit critic. În libertate. În coeziune. Artiștii nu sunt „decor” pentru serbări și sărbători. Ei sunt voci esențiale ale societății, care traduc în artă ceea ce trăim, simțim, gândim — sau ceea ce refuzăm să vedem. Într-o societate democratică autentică, arta are un rol activ: provoacă, întreabă, uneori deranjează, dar mai ales construiește punți între oameni și conștiințe. 

De aceea, a investi în cultura locală nu înseamnă doar a sprijini niște evenimente sau niște artiști. Înseamnă să hrănești identitatea unui loc, să întărești coeziunea unei comunități,  să cultivi gândirea liberă. Iar România are un potențial cultural uriaș, pe care de multe ori îl tratăm ca pe un moft sau ca pe un „lux”. Nu este. Este o necesitate strategică. 

Artiștii locali au nevoie de susținere consecventă, nu doar de aplauze ocazionale. Au nevoie de spații, de finanțare, de încredere, dar mai ales de publicul lor. Noi toți. Iar publicul trebuie să știe că fiecare bilet cumpărat, fiecare album ascultat, fiecare spectacol susținut este o alegere democratică — în favoarea unui spațiu public viu, inteligent și solidar. Cultura nu se face cu resturi de buget și cu jumătăți de măsură. Se face cu respect. Iar într-o lume în care totul pare să ne dezbine, arta este una dintre puținele forțe care încă ne mai poate aduce împreună.

„Ne mândrim să avem unele dintre cele mai mari festivaluri din regiune”

– Mastering the Music Business a ajuns la 10 ani și rămâne singura conferință de acest tip din România. Într-o industrie care se profesionalizează greu și fragmentat, cum ați defini astăzi relevanța MMB în peisajul cultural și economic românesc?
– MMB a pus România pe harta industriilor muzicale din Europa și din lume, oferind acces la informații privind această piață, la performanțele ei. Îmi răsună permanent în minte cuvintele lui Scott Cohen (personaj extrem de relevant în industria mondială, co-fondatorul primei platforme de distribuție muzicală digitală din lume – The Orchard). 

După ce a fost invitatul nostru la ediția din 2019, a spus: „Cine ar fi crezut că în România există o industrie atât de minunată despre care nu știam – artiști extraordinari, manageri, case de discuri – o infrastructură adevărată despre care nu am avut habar până să vin aici”. 

Datorită MMB și a festivalului de showcase cu același nume, artiști români au ajuns la festivaluri renumite din Europa (Glastonbury, Sziget, Exit etc) și companii românești au avut colaborări cu companii internaționale, care au pornit de la MMB. Cred că, datorită MMB, industria muzicală din România a devenit mai conștientă de sine, de valoarea ei și de poziția pe care o ocupă între alte industrii din țara noastră, dar și între cele din Europa și din lume.

– Privind scena muzicală actuală din România, ce observați legat de genurile muzicale care prind, de artiștii care cresc și de publicul care îi urmează? Ce spune această dinamică despre publicul român și încotro merge industria noastră muzicală?
– În general, muzica din România urmează trendurile muzicale globale. Atât artiștii, cât și publicul din România, sunt (datorită internetului și în special social media) direct conectați la fenomenul muzical global și reacționează la el, cu o latență din ce în ce mai mică. 

În istoria industriei muzicale globale au existat permanent stiluri care au apărut, au strălucit și au dispărut sau au intrat într-un con de umbră. Sau stiluri muzicale locale, regionale, care sunt legate de ADN-ul cultural al fiecărei nații. Ori stiluri care sunt agreate de publicuri de anumite vârste și la care se renunță odată cu înaintarea în vârstă. Cred că dinamica actuală este una naturală. Întotdeauna a existat muzică de auzit, și muzică de ascultat. 

Muzica pentru coloana sonoră a unei zile, și muzica pentru momentele de introspecție și descoperire interioară. Fiecare are rolul ei, la momentul pe care îl definește. Dacă e să ne uităm la cifre, industria muzicală din România merge în sus. Ne mândrim să avem una dintre cele mai mari case de discuri din regiune, unele dintre cele mai mari festivaluri din regiune sau companii care organizează concerte cu cei mai de succes artiști ai lumii. România a devenit un pol important pe harta globală a industriei muzicale și mă bucur că sunt parte din această perioadă de creștere și dezvoltare.

Articol preluat de pe: Hotnews Life