„Femei la graniță: ce ne scriem când nu ne citește nimeni”, cartea semnată de Alexandra Rusu și Maria Tănăsescu, este un roman epistolar, unde cititorii devin părtași la corespondența intimă între cele două autoare. HotNews a vorbit cu ele despre nevoia de a-și scrie, despre importanța comunicării, dar și despre scrisorile celebre care le-au inspirat.

• „Nu mai trăim în lumea mamelor noastre, pe de altă parte trăim în România lui Andrew Tate, unde cel mai cunoscut misogin al planetei s-a simțit ca acasă, până când DIICOT le-a ridicat interdicția de a părăsi România”, trag un semnal de alarmă cele două autoare.

Alexandra Rusu și Maria Tănăsescu au început să-și scrie în pandemie, iar apoi au continuat să o facă, până la forma în care elemente din viețile lor reale au fost puse laolaltă cu elemente fictive. Alexandra și Maria au reușit să creeze un experiment literar, unde subiecte precum moartea, relațiile, legăturile transgeneraționale, rolul de mamă, dar mai ales prietenia, nu au cum să nu rezoneze în tine, dacă alegi să le citești cartea. 

„Ne-am jucat mult și sper că (și asta) se simte”

„Femei la graniță: ce ne scriem când nu ne citește nimeni” (apărută la editura Trei) este o carte de autoficțiune, un hibrid între biografie și ficțiune, începută și generată de contextul pandemic.

Autoarele au format o prietenie strânsă fix datorită izolării și au început să-și scrie, până în momentul în care corespondența dintre ele a prins o viață proprie. Temele abordate sunt ușor de identificat de fiecare cititor în parte, de la istorisiri cu mame, bunici și mătuși, la moarte, război, iubiri și mai ales prietenie. 

Modul în care o fac, forma poetică și metaforică pe care o utilizează, dar lipsită de înflorituri, te face „să nu-ți mai dai seama când e una și când e cealaltă, și când, de fapt, e și povestea ta acolo”, după cum notează criticul literar Anastasia Gavrilovici. Recent, volumul epistolar a fost nominalizat la secțiunea Memorialistică în cadrul celei de-a XIX-a ediție a Galei Premiilor Observator cultural.

Scriitoarele au terminat Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și au o vastă experiență în domeniul literar. Alexandra este director editorial, a publicat articole în publicații naționale și internaționale, cum ar fi New York Times Book Review, iar în 2016 a scos „Cartea năsoaselor”, dedicată copiilor, urmată în 2022 de „Huptilup: O poveste megatare cu un burete‑de‑mare”,  o carte pentru copii pe tema neurodiversității (AHA Books). 

Maria este editor coordonator, a publicat proză scurtă, a tradus numeroase cărți pentru copii și adolescenți, a semnat un text în antologia Izolare (Nemira, 2020) și a coordonat mai multe colecții de literatură pentru copii la diferite edituri.

„Contextul a impus forma și, după ce ne-am dat seama că vrem să ducem dialogul nostru în zone de ficțiune pe care fiecare dintre noi le simțea aproape, am încercat să îmblânzim, să ajustăm poveștile la această formă. Ne-am jucat mult și sper că (și asta) se simte”, explică Maria despre cum au început să-și scrie. 

„Starea de urgență s-a simțit încă de la început în ce ne scriam, de la teme la debitul din ferestrele de messenger, și nu cred că ne-a părăsit până la final, deși a îmbrăcat noi și noi sensuri. Izolarea e un context foarte straniu, de obicei e folosită ca pedeapsă – și pe bună dreptate, în general nu îi priește speciei noastre. Poate avea însă și efecte colaterale benefice, ca accelerarea unor procese sau decantarea unor relații, cum s-a întâmplat în cazul nostru. 

A fost o împrietenire-fulger, o furie a dezvăluirii, micul nostru festival de supraviețuire. În scris și prin scris, pentru că asta aveam la îndemână, dar și pentru că era mediul cel mai cunoscut și cel mai confortabil pentru amândouă”, adaugă Alexandra.

Autoarele și-au scris timp de trei ani, de obicei duminica, cu un sentiment de urgență și fără să treacă mai mult de 24 de ore între scrisoare și răspuns. Abia după câteva luni de corespondență s-a instalat și ideea unei cărți. 

„Simțeam că am avea ce să ne spunem pe o întindere mai mare, că abia am zgâriat suprafața materialului, dar ne-am tot pus întrebarea: ce te îndreptățește să atentezi la timpul unui cititor? Întrebarea rămâne deschisă, cumva chiar ea a pus corespondența noastră pe steroizi”, explică Alexandra. 

„Peste COVID, dacă mai era loc, s-au suprapus și niște mici catastrofe personale. Am început să ne scriem și urgența cu care ne-am povestit una alteia viețile a fost motorul textului, care n-a mai încăput în mail, nici în ferestrele de Messenger și și-a croit un loc mai vast într-un googledoc, șantierul și playgroundul nostru până la final”, adaugă Maria.

„Femei la graniță: ce ne scriem când nu ne citește nimeni” a fost scrisă la patru mâini și a apărut odată cu formarea prieteniei dintre cele două autoare, o carte care a curs natural, a avut propriul ei ritm. 

„Au fost lucruri care au curs atât de natural, încât aproape nu a existat travaliu – multe dintre scrisori sunt niște izbucniri eliberatoare, pline de lucruri care se cereau spuse, povestite de mult timp. E un teritoriu al invenției și dezvăluirii de sine, al libertății, e încă destul de nereglementat spre deosebire de genurile literare mai „pure”. Am avut bucuria asta de a ne oglindi, de a intra una în povestea celeilalte și de a ne lăsa vocile să se împletească natural, uneori până la dispariția granițelor”, precizează Alexandra. 

Rezultatul te face părtaș la un dialog intim și visceral, care te fascinează, unde nu mai contează ce e real și ce e fantastic, deoarece te pune pe gânduri și are efectul de a rezona foarte puternic în tine.

„Am fost de la început două femei reale”

– Când ați simțit că aveți cu adevărat o prietenie, că legătura dintre voi depășește experimentul literar și vă puteți susține și înțelege ca doi indivizi cu vieți pline, cu bucurii și probleme?
– Maria Tănăsescu: Mie mi-e greu să zic ce a fost mai întâi: aș zice că literatura nu ar fi existat fără posibilitatea prieteniei, fără intuiția ei. Prietenia noastră și textul au crescut împreună și cartea există pentru că prietenia a împins mult textul de la spate, a șters absențe și varii îndoieli ale fiecăreia. 

– Alexandra Rusu: Cred că prietenia și scrisul acestor texte au mers în paralel, s-au crescut reciproc, deci răspunsul ar fi că foarte repede, mai ales că textele sunt o fugă biografică bazată pe momentul prezent, pe viețile noastre cât se poate de cotidiene. Am fost de la început două femei reale, cu treburi casnice despre care și vorbim în carte, cu copii, griji și dezamăgiri cât se poate de concrete. Literatura scrisă la un birou, în liniște, cu cei ai casei vorbind în șoaptă sau în rezidențe lungi și molcome e lucrul cel mai îndepărtat de textele noastre, cred. 

– Mi-au plăcut metaforele pe care le-ați folosit, dar și blândețea scriiturii, care invită parcă cititorul să fie voyeur la intimitatea creată de voi. E o carte mai mult adresată femeilor?
– Alexandra Rusu: Nu cred că e adresată femeilor sau cititorilor de un anumit gen, nu așa i-aș segmenta, ci după o anumită dispoziție. E drept că pare să aibă mai multe cititoare, care ne-au făcut să simțim că facem parte dintr-o familie mult mai mare. Nu doar istoriile noastre se întrepătrund, ci și istoriile noastre cu multe dintre ale lor. Cititorii bărbați, chiar dacă mai puțini, au scris și vorbit despre carte extrem de nuanțat și de cald. Atmosfera de voyeurism a cărții atrage sau respinge în egală măsură, dar preferința nu ține de gen. 

– Maria Tănăsescu: Noi n-am scris-o cu un public feminin în minte, țin minte că am tot discutat, și înainte, și după publicare, oare cine s-ar apropia de așa o creatură literară stranie: ne-a fost greu să ne imaginăm fie și un singur cititor al cărții. Glumesc, dar doar parțial. Cartea a ajuns la mai mult de un cititor, ba chiar câțiva au și îndrăgit-o și, da, mai curând femeile. Cred că s-a simțit, și de partea cititoarelor, și de partea scriitoarelor, ca un soi de solidaritate, ca o lectură împreună, punctată de tăceri împreună. 

„Întâmplător, titlul sună și ca „femei la cratiță”, un clișeu al viziunii patriarhale” 

– Dar titlul – „Femei la graniță”, de unde a venit, ce simbolizează?
– Alexandra Rusu: Titlul se referă la câteva granițe pe care le-am trecut împreună, cum ar fi cea a vârstei de mijloc, și unele pe care nu le-am trecut, pentru că nu am deschis una cu cealaltă registrul insuportabilului. 

E o mică etică a grijii în spate, față de cealaltă și față de cititor, care ne permite să forăm foarte adânc, dar să nu ne punem în pericol utilajele. Granița e un teritoriu complex, de obicei masculin, un teritoriu păzit, înarmat, un teritoriu istoric, simbolic și grav. 

Granița este și un marcaj al identității, cine nu are granițe își pierde din libertăți. Întâmplător, titlul sună și ca „femei la cratiță” (la garniță, a mai zis cineva), un clișeu al viziunii patriarhale despre rolul femeii, pe care încercăm să-l dezmembrăm prin istoriile din carte și prin limbaj.

Maria Tănăsescu: Cred că de la Alexandra a venit, în cele din urmă, titlul, după ce ne jucaserăm cu multe variante de lucru, la unele încă ținem. Înseamnă multe lucruri. Pentru mine, prima și cea mai importantă graniță care s-a șters e cea dintre mine și femeile care au trăit și au scris înaintea mea, apoi mai e importantă granița pe care am trecut-o când am căpătat curajul să scriu și infuzia masivă de libertate pe care mi-a adus-o scrisul.

– Poveștile traversează teme importante – de la contexte sociale, la vulnerabilitate, iubire, copii, viață și moarte. Cât de importantă credeți că este vulnerabilitatea într-o societate ca România, și ideea de a traversa granița acesteia, și poate de a vorbi deschis, ca indivizi, despre temele de mai sus?
– Alexandra Rusu: România a făcut progrese în ceea ce privește concepțiile misogine și violența de gen în ultimii 20 de ani, chiar și în ultimii 10 ani. Nu mai trăim în lumea mamelor noastre, avem o mai mare libertate de acțiune și de denunț – asta dacă e s-o luăm comparativ.

Altfel, trăim totuși în România lui Andrew Tate, unde cel mai cunoscut misogin al planetei s-a simțit ca acasă, până când DIICOT le-a ridicat interdicția de a părăsi România. Fiecare contribuție la discursul egalității de gen, indiferent din ce zonă vine și cu ce instrumente sondează, jurnalistice, sociologice sau poetice, este extrem de importantă, chiar vitală pentru schimbare.

– Maria Tănăsescu: Toate temele astea pe care le notezi – și altele – sunt fragmente din viața noastră, niciodată prea mărunte sau neînsemnate să fie metabolizate în literatură. Mă preocupă toate detaliile, lucrurile, ființele, întâmplările care trăiesc de obicei la periferia atenției, am învățat enorm de la ele. Cartea asta a fost recipientul perfect în care să turnăm – parte viață, parte ficțiune – tot ce strânseserăm fiecare în cabinetul ei de curiozități. Și am sperat că mai e cineva pe frecvența noastră, ca niște radioamatori bătrâni.

– Apropo de exercițiul unei comunicări prin scrisori, unde mai multe lucruri profunde sau vulnerabile pot ieși la suprafața, în ziua de azi, în era internetului și fast-talks, cum credeți că putem avea genul asta de discuții cu însemnătate? Avem nevoie de ele?
– Alexandra Rusu: Fiecare decide singur care e mediul său de deschidere și vulnerabilizare, important e să existe, să nu ne oprim din vorbit. Pentru unii mediul ăsta e chiar internetul, pentru noi două Messenger-ul a fost un catalizator. Dacă îți găsești tribul, chiar dacă el e alcătuit din doi oameni sau din douăzeci, vindecarea poate începe.

„Prieteniile salvează vieți, dar au nevoie de un anume fel de oxigen”

– Și dacă tot suntem la scrisori – aveți o serie de corespondențe între personalități literare pe care le recomandați?
– Alexandra Rusu: Nick Cave și Seán O’Hagan au o carte foarte atipică, un hibrid spectaculos despre lucrurile importante – iubire, moarte, artă, pierdere: Love, Hope and Carnage. Este un fel de interviu, memoir, eseu, dar mai ales un dialog adevărat, o conversație care devine gen literar.

– Maria Tănăsescu: Am iubit corespondența dintre Matei Călinescu și Ion Vianu, în primul rând pentru prietenia lor de-o viață, apoi pentru tot ce e hibrid în scriitura lor, pentru că au fost nu doar extraordinar de erudiți, ci și niște eseiști de primă mână. E un volum la care țin enorm. 

– Sunt prieteniile salvatoare de vieți în ziua de azi?
– Maria Tănăsescu: Prietenia cu Alexandra a fost o furtună complet neașteptată în viața mea. Un cadou pe care încă nu știu cum să îl primesc. Cred că ne ajută că ne vedem zilnic și că râdem de mai multe ori pe zi. Altminteri, prieteniile salvează vieți, da, dar au nevoie de un anume fel de oxigen. 

– Alexandra Rusu: Prietenia are un rol la fel de important ca relațiile de cuplu și cele de familie, un rol formator. La fel ca ele, se schimbă în timp, evoluează sau moare firesc. E straniu că nu avem un limbaj de zi cu zi pentru prietenia profundă, unul care să n-o diagnosticheze, dar e minunat că avem povești. 

– Ce citiți în prezent?
– Maria Tănăsescu: Recuperez literatură română contemporană și recitesc autorii din literatura universală pe care îi iubesc cel mai tare. Așa că o să fac două recomandări, nu una. Pe de o parte, Sándor Márai, cu „Portretele unei căsnicii”, pe de alta, Mihai Radu, cu „Extraconjugal”, unde am descoperit un narator lucid, cinic, atent la tot ce e vulnerabil și supus unei destrămări anunțate. 

– Alexandra Rusu: Andrei Gorzo, „Ce am învățat de la Graham Greene: O istorie de familie”. Un memoir despre un tată enigmatic și un fiu care îl caută, încearcă să-l înțeleagă după moarte. E o carte unică, și cultă, dar și profund umană, care se citește ca un thriller. Un thriller memorialistic, un nou gen literar.

Articol preluat de pe: Hotnews Life