Electoratul este debusolat, în timp ce „elita politică pare să ne dovedească la fiecare scrutin că învaţă aceeaşi lecţie”, spune profesorul de științe politice, Cristian Preda, într-un interviu acordat HotNews. El explică și cum a apărut fenomenul nehotărâților, evidențiat și în sondaje, multe dintre ele contradictorii. 

„În momentul acesta, pare că esența problemei, adică profilul președintelui așa cum e deschis de Constituție, este neglijată tocmai de cei care spun că vor să fie președinte”, spune profesorul universitar Cristian Preda, într–un interviu pentru publicul HotNews. 

În acest timp, spațiul politic este structurat de „două tensiuni majore”, care fac ca alegătorii să se simtă derutați și decepționați. „Atât timp cât avem un public debusolat”, oamenii pot fi influențați de sondajele manipulate, atrage el atenția, explicând și cum pot fi modificate cercetările sociologice. 

În același timp, profesorul universitar spune că România poate ajunge într-o nouă criză politică, în urma alegerilor din luna mai, indiferent de cine câștigă scrutinul. 

Și asta pentru că felul în care este împărţită scena politică din România îi va pune mari dificultăţi preşedintelui să identifice o majoritate parlamentară. Profesorul împarte mediul politic românesc între „partidele-cartel”, formaţiunile anti-sistem pro-europene şi cele pe care le numeşte anti-europene. „Niciunul nu controlează majoritatea, niciunul nu vrea să coopereze pentru a crea majoritate”, spune Cristian Preda. 

Astfel, spune profesorul, președintele poate fi pus în situaţia de a declanşa alegeri anticipate. „E supapa de care se foloseşte orice democraţie”, afirmă el. 

„Problema majorității rămâne problema numărul unu a democrației. Dacă nu ești în stare să creezi o majoritate, democrația riscă să se prăbușească”, spune el. 

• Cristian Preda este autorul mai multor cărţi despre gândirea politică, istoria liberalismului şi sistemele electorale din România. Cel mai recent volum pe care l-a coordonat a fost publicat la editura Humanitas cu titlul „Cum a rămas România fără președinte ales”. Cartea reuneşte răspunsurile a încă şase intelectuali cunoscuţi în România: Anne Applebaum, Dennis Deletant, Sabina Fati, Radu Paraschivescu, Oliver Jens Schmitt şi Ioan Stanomir.  

HotNews.ro: La inceput de campanie electorală, multe dintre sondajele publicate arată un procent mare de nehotărâţi. Cum vă explicaţi asta?
Cristian Preda: Sunt foarte mulți cei care nu vor să discute politică. Și, atunci când cei care fac asemenea anchete, sondaje, investigații îi întreabă cu cine votează, ei spun „Nu știu”, deşi au o opţiune. 

Sociologi au numit acest fenomen „spirala tăcerii”. E şi o chestiune de psihologie socială, şi o teamă de răspunsul care să nu fie sancționabil.

Apoi, există şi un soi de osteneală democratică a celor care au obosit, care se simt retraşi din activitatea politică. Asta contrastează cu activismul pe care îl găsim în principiu în orice democrație al celor care au peste 55 de ani și reprezintă grupa de vârstă care votează cel mai frecvent. Dar, pentru ei, e o decepție care explică retragerea.

Şi apoi mai sunt şi cetăţenii debusolaţi. Sunt alegători care s-au obișnuit să voteze pe mâna unui partid. De exemplu, Partidul Social Democrat, din ’90 încoace, sub diferite nume, a prezentat candidați. Ei bine, acum e prima dată când nu se prezintă un candidat formal din PSD şi cu sprijinul explicit al PSD-ului. De aici deruta: oamenii evident că stau pe gânduri.

Şi mai este ceva: derutează, cred, şi schimbările de identitate. Oameni care se schimbă după cum bate vântul. 

De pildă, cazul lui Victor Ponta: dacă eşti în politică mai întâi cu un tricou pe care scrie Che Guevara, apoi ești mândru că ești în aceeași familie cu Toni Blair, după care faci ochi frumoși la Beijing-ului, îl consiliezi pe vecinul Aleksandar Vučić, un pro-rus afişat, faci un mic stagiu şi la Erdogan, liderul autoritar al unei mari puteri regionale, iar la final îţi pui şapca lui Trump, evident că oamenii sunt derutați. Cu cine votez? Cu social-democratul Ponta, cu Bejing, cu cineva care vrea să reproducă modelul Turcia? Oamenii îşi pun aceste întrebări. Ideea că alegătorul ar fi ignorant trebuie evacuată. 

– Care e criteriul pe care ar trebui să-l avem în minte atunci când alegem pe cineva? Ce vrem de la preşedintele ţării?
– În urmă cu fix un an și jumătate, înainte de campania pentru prezidențiale, am publicat un text care se chema „Harnic, moderat şi darnic. Ce președinte ne trebuie pentru 2024?”. Am făcut ceea ce cred că poate să facă oricare cetățean. Am pornit de la ceea ce Constituția îi cere președintelui, adică atribuţiile pe care preşedintele e obligat să le asume şi libertăţile de care dispune. Vă dau aici un exemplu: una dintre atribuțiile nesocotite nu doar de Klaus Iohannis, ci și de ceilalți președinți este cea care spune că președintele veghează la buna funcționare a instituțiilor statului.

Dacă vrei să vezi cum funcționează statul pe care îl reprezinți, atunci ai foarte multă treabă. Eu cred că așa ar trebui să ne construim profilul ideal. Președintele are multe atribuții în politica externă – deci e important să vedem ce ar fi prioritar acum din punct de vedere al dinamicii vieții internaționale.

„Suntem într-un univers politic în care foarte mulți trișează”

– Candidaţii apar în campanie gătind, făcând glume simpatice şi ironii unii la adresa celorlalţi…
– E calea simplă. Atunci când au ajuns președinți, oameni precum Emil Constantinescu, Traian Băsescu, chiar și Ion Iliescu au avut mai multă atenție pentru acest profil de preşedinte. Aveau niște programe, unele scrise mai prost, mai în limbaj de lemn, altele mai strâmbe, dar au reflectat, în funcție de profilul lor, ce plănuiau să facă din funcţia de preşedinte. 

În momentul ăsta pare că esența problemei, adică profilul președintelui așa cum e descris de Constituție, este neglijată tocmai de cei care spun că vor să fie președinte. Or, cetățenii au acumulat o anumită experiență. Totuși, votăm de 30 și ceva de ani.

De pildă, din 2007, am văzut că preşedintele trebuie să meargă la Consiliul European, acolo unde se întâlneşte cu şefii de stat şi de guvern din alte stat membre. Păi, dacă eşti candidat, spune-mi ce vrei să faci în momentul în care te întâlneşti cu Macron sau cu Meloni! Care sunt temele pe care le discuți tu? 

– Dar candidaţii vorbesc despre asta şi spun că vom fi respectaţi în UE sau chiar că nu vom sta în genunchi…
– Ăsta e ceauşismul redefinit. Ceaușescu vorbea despre neamestecul în treburile interne, iar ei spun că nu vor sta în genunchi. Asta este o metaforă care insultă, de fapt, capacitatea democratică a cetățeanului. Nimeni nu stă în genunchi la Consiliul European! Dimpotrivă, toată lumea are un loc la masă. Deci niciunul dintre șefii de stat şi de guvern din cea mai anti-europeană țară nu este pus în poziția asta descrisă atât de sugestiv, dar de fapt atât de ceauşist.

– Cum vă explicaţi acest discurs?
– E comod. Noi suntem într-un univers politic în care foarte mulți trișează. Merg pe scurtătură. Vă dau un exemplu, care are legătură doar indirectă cu campania electorală: Marcel Ciolacu a fost numit din nou prim-ministru şi una din primele promisiuni a fost că va tăia din secretarii de stat. Am urmărit a doua zi, am urmărit o săptămână, o lună, două luni. N-a tăiat! Dimpotrivă. A angajat secretari de stat!

E scurtătura cea mai simplă. Vedeţi, Mircea Geoană a greşit nu pentru că a început foarte devreme campania electorală, ci pentru că a trişat foarte devreme, pentru că timp de doi ani ne spunea opusul a ceea ce toată lumea înțelegea că vrea să facă: să candideze.

Dar e sănătos ca partidele să desemneze și să-și asume un candidat, pentru că în felul ăsta îi putem urmări și îi putem chestiona pe marginea acestui mandat. Dacă, de pildă, desemnezi candidatul în ultimul moment, ca să n-ai cum să-l zgâlții și să-l întorci pe toate fețele, dacă îi dai ajutoare atât de mari de la buget celui care vine de la un partid guvernamental, alegi calea cea mai simplă. Și asta desfigurează, de fapt, democrația. Lucrurile mari se fac cu sudoare. Nimeni nu e un erou al țării lui dacă o ia pe scurtătură.

Or, această elită politică pare să ne dovedească la fiecare scrutin că învaţă aceeaşi lecţie. Această lecție care duce de fapt la un eșec și la decepția, la nemulțumirea oamenilor, la retragerea din spațiul politic.

Cum a ajuns România să fie împărţită în trei blocuri politice

– Vorbiţi despre elitele politice în capitolul pe care-l semnaţi în volumul „Cum a rămas România fără preşedintele ales”.
– Vorbesc despre cei trei poli politici pe care i-am văzut foarte bine la alegerile prezidenţiale şi legislative. Există un pol al partidelor cartelizate. Unii vorbesc despre „sistem”. Eu am folosit termenul utilizat în teoria politică: „cartelizare” a partidului. Adică partide care acumulează o semnificativă experiență guvernamentală și care, la un moment dat, se unesc – uneori în mod tacit. 

Ele încearcă să împiedice ascensiunea altora la putere, confiscă într-un fel și reprezentarea și, pentru că sunt în această poziție, controlează guvernul. Este un fenomen interesant, pentru că el a început să se producă după ce România a cunoscut un ciclu de alternanță democratică: în 1996, 2000, 2004 şi 2008, cei care au organizat alegerile au fost trimiși în opoziție, iar asta a dat o anumită sănătate democrației românești, care ne-a permis, de altfel, să intrăm în NATO și în Uniunea Europeană. După ce ne-am văzut cu sacii în căruță, acest ciclu democratic a fost întrerupt și am asistat la această cartelizare a partidelor. 

În principiu, PNL și PSD, dar li s-a adăugat și UDMR în foarte multe din aceste ocazii. Aceste partide cartelizate, care au controlat majoritatea – în 2012, de pildă, au luat două treimi din voturi cu USL – au produs două reacții.

O reacție este cea căreia i-am spus liberală, pentru că partidul care a realizat-o este membru al familiei liberale europene Renew Europe. Aici e vorba de USR și de toate acele partide create de Dacian Cioloș, Nicu Ştefănuţă, Vlad Gheorghe, adică oamenii pro-europeni și anticartelizare, care vor ca viața politică să se înnoiască, să ajungă la guvern și alte partide. Această reacţie a venit târziu, în 2016, dar au reușit totuși să străpungă acest zid al cartelizării.

Înaintea acestei reacții liberale la cartelizare s-a născut o reacție antiliberală, care are mai întâi ca purtător PPDD, care intră în 2012 în Parlament. Apoi, din 2020 încoace, într-un mod mult mai brutal și mai amplu din punct de vedere electoral, AUR. Şi, după alegerile din 2024, SOS şi POT, care sunt rămurele din AUR. Asta este tot o reacţie anticartel, împotriva clasei politice, împotriva unei guvernări controlate de două-trei partide, dar în același timp e și o reacție anti-europeană. Asta este o nuanță importantă. 

Ce s-a întâmplat în noiembrie-decembrie 2024 este că aceste trei blocuri au avut rezultate similare: blocul guvernamental cu 42-43%, blocul anti-cartelizare anti-european – 32-38%, iar blocul anti-cartelizare pro-european – 19-20%. 

Niciunul dintre blocuri nu are majoritate și niciunul nu vrea să coopereze cu celălalt. Iar asta a înghețat spațiul politic.

Anularea alegerilor marchează, de fapt, dincolo de fraudă și de interferența rusă, încremenirea spațiului democratic în această poză în care trei blocuri sunt acolo, niciunul nu controlează majoritatea, niciunul nu vrea să se folosească de celălalt bloc, să coopereze ca să producă majoritate.

„Supapa de care se foloseşte orice democraţie” şi pe care România n-a folosit-o

– De ce n-ar fi bine să existe aceste trei grupuri, având în vedere că ele sunt în opoziţie unul cu celălalt, iar lupta lor scoate la iveală multe nereguli ale statului?
– Pentru că problema majorității rămâne problema numărul unu a democrației. Dacă nu ești în stare să creezi o majoritate, democrația riscă să se prăbușească. Situaţia la care s-a recurs acum, cu optarea grupului minorităților naționale pentru a face o majoritate, este o improvizație. Partidele care au miniștri în guvern sunt partide care au obținut 42%. Din nou, s-a trişat. Adică nu s-a căutat o soluție solidă, care însemna fie cooptarea unui partid sau a mai multor partide pentru a depăși pragul majorității, fie organizarea de alegeri anticipate. 

România e singura țară dintre cele foste comuniste care n-a recurs niciodată la acest mijloc clasic pentru o democrație. Aceasta e supapa de care se foloseşte orice democraţie: ai pierdut majoritatea, te duci și-i cauți pe cetățeni. Dacă ei îți dau aceleaşi voturi, tu ai responsabilitatea de a negocia o apropiere cu celelalte forțe politice. Dar, dacă tu te mulțumești să constați că nu ești în stare și faci un mișmaș, efectul pe termen lung poate să fie dezastruos. 

Oamenii pot să înceapă să creadă că, de fapt, democrația nu-i bună la nimic, dacă tot n-o practici. Ești democrat atâta timp cât cauți majoritatea. Nu îți place? E greu de lucrat cu unii care îți dau voturile astfel încât să ai majoritate? Îmi pare rău, dar asta e responsabilitatea ta politică. Călin Georgescu este expresia acestui mișmaș la pătrat, al acestei trândăveli la cub.

Şi mai e ceva surprinzător în democrația noastră: îndeobşte, și în cursa prezidențială, și în competiția pentru cine ajunge prim-ministru se înscriu oameni pe care ar trebui să-i ştim deja. Noi ne-am obișnuit de la o vreme încoace să vedem figuri care explodează de la o zi la alta. În momentul în care a fost numită, doamna Viorica Dăncilă n-avea grad de notorietate nici 3% în România.

„Această democraţie fragilă se bazează pe necunoscuţi”

– Consideraţi că e esenţială capacitatea de a forma majorități astfel încât să asiguri buna guvernare. Dar cât este aceasta soluția profesorului de științe politice şi cât e soluţia poporului?
– Da, sunt mituri puternice. Sunt perfect conștient că miturile influențează foarte mult spiritele și emoțiile. Asta nu înseamnă însă că nu merită să avem într-o comunitate și oameni care, împotriva curentului, spun: „Decideți rațional!”, „Uitaţi-vă ce poate face un președinte și cereți-i să facă ceea ce Constituția îl obligă”, „Nu-i cereţi preşedintelui să rezolve ceea ce trebuie să rezolve un primar!”.

 Versiunile mitologice pe care le livrează candidați, inclusiv prin PR, prin publicitate sunt parte din joc, dar asta e frumusețea democrației: eclectismul, diversitatea ei.

Pe de altă parte, ceea ce adaug eu este că ar fi bine ca oamenii care aspiră la funcții publice să fie mai darnici cu noi. Adică să nu ne lase să căutăm cu atâta efort ce vor să ne propună. Dacă ar fi mai clari, mai direcți, dacă ar merge la conținutul lucrurilor și ar răspunde în campanii la întrebarea „Ce voi face”, ne-ar fi de mare ajutor.

Cele trei variante de vot la alegerile prezidenţiale

– Dacă anul trecut candidaţii se poziţionau pe axa Est-Vest, de data aceasta observăm şi o altă axă, cea a „sistemului”: care e mai aproape de sistem şi care e mai independent şi mai anti-sistem. De ce cred candidaţii că e important să fii anti-sistem?
– Președintele poate să influențeze lucrurile în România atunci când însărcinează pe cineva să formeze un guvern. Eu i-aş întreba pe candidaţi care este premierul pe care l-ar desemna, care este majoritatea pe care vor s-o propună și ce politici are în vedere în domeniul educației, energiei, transporturilor, apărării? Asta ar trebui să fie chestiunile pe care să le evoce, pentru că altfel e din nou un concurs în care se pierde esențialul.

Este evident că avem două tensiuni majore care structurează spațiul nostru politic. Adică există această opoziție între cei care vor într-un mod ferm și coerent să fim parte a deciziei în Uniunea Europeană şi parte a NATO, pe de o parte, și cei care vor să fie poate un fel de Gică Contra și să joace rolul pe care îl joacă Orban în Ungaria. Această opoziție este în mintea oamenilor, iar judecata pe care o vor face foarte mulți pe 4 mai va fi legată de acest orizont.

– Anumite studii sociologice arată însă că românii sunt interesați mai degrabă de felul în care clasa politică vine în întâmpinarea nemulțumirilor pe care le au.
– Asta e cea de-a 2-a axă. Dar va rămâne mereu şi opoziția asta între cei care vor să profite în continuare de pe urma statutului nostru de țară membră a Uniunii și țară NATO şi pe care îi doare în cot. Această opoziție va fi în mintea tuturor oamenilor, indiferent de faptul că o surprind sau nu sociologii. Și aici intră în joc factorul rus, pentru că e străveziu acum, este evident că Rusia dorește să aibă, pe lângă binomul Fico-Orban din Slovacia şi Ungaria, şi un al 3-lea opozant al politicilor europene, care să fie Simion. Pentru că, până acum, Rusia n-a vorbit niciodată în mod explicit despre ce se întâmplă în campania noastră electorală.

Cealaltă axă, însă, este într-adevăr cea de care vorbeam mai devreme: cartelul partidelor. Vreți cartelul partidelor? Îi vreți tot pe Ciolacu, Ciucă sau vreți alte fețe? Adică alegătorii vor avea de tranșat dacă: 1. sunt simultan cu Europa și cu cartelul partidelor, 2. sunt împotriva Europei și împotriva cartelului de partide sau 3. sunt cu Europa și împotriva cartelului. Astea sunt cele trei.

„Vremea impostorilor s-a dus. Publicul s-a maturizat”

– Credeţi că susţinătorii liderilor izolaţionişti vor un Gică-Contra în Consiliul European sau pe cineva care să le dea sentimentul importanței, pe care poate n-au reuşit să-l obţină de la ultimul președinte al României?
– Eu cred că e ridicol dacă mizezi pe factorul emoţional în care nişte nesăbuiţi cu tupeu îţi spun că te apără, deşi nu au mijloace să o facă. Trebuie să înțelegi despre ce e vorba și în Parlament, și în Consiliu, și în Comisie (Europene, n.r.). Vremea impostorilor s-a dus. Eu cred că publicul s-a maturizat, iar acest șoc pe care l-am avut în toamnă a trezit multă lume. Și cred că, dacă lumea se duce la urne, avem o şansă importantă. Dar trebuie să acceptăm astea sunt variantele: alegem un președinte care este pro-european și din cartel. Acesta e Crin Antonescu. Alegem un președinte care este anti-european și anti-cartel, e George Simion. Sau alegem dintre ceilalți care sunt și împotriva cartelului guvernamental și sunt pro-europeni. Astea astea sunt variantele de pe masă. Asta e profilul. Nu avem alte trăsături.

Dacă unul din cei 11 candidați știe cum să construiască un parcurs care să răspundă acestei așteptări, care să nu fie nici o prelungire a stilului de politică Iohannis, Ciucă, Ciolacu și care să rămână în același timp fidel apartenenței noastre la UE, atunci acela va fi câștigătorul.

Cele trei categorii de erori din sondaje 

– Au apărut foarte multe sondaje, unele contradictorii, altele care conduc către acelaşi clasament. Există însă şi o reacţie a publicului, care respinge aceste cercetări, acuzând că sunt manipulatorii… 
– Întâi, vreau să fac o propunere: cred că ar fi bine ca sociologi de la marile universități să se coalizeze și să constituie un soi de comitet al înțelepților, care să beneficieze de un sprijin din partea guvernului, pentru a avea un soi de autoritate națională, care să facă periodic, la două luni, sondaje de opinie, care să fie accesibile cu tot cu baza lor de date tuturor românilor.

– Să fie sondaje de stat, nu la privat?
– Să fie sondaje competente, pentru că există sociologi foarte buni în toate aceste centre universitare. Vedeți, un sondaj de opinie costă 30-40.000 euro. În loc să distribui bani de la buget prin subvenții uriașe, despre care nu ştim detalii, cum a arătat și colegul dumneavoastră Cristian Andrei, pentru a comanda sondaje peste sondaje de la tot felul de incompetenți care s-au înșelat sistematic, mai bine ai o garanție de acest fel. Cred că statul poate să cheltuiască o dată la două luni 30-40.000 sau cât o fi acuma un sondaj cu un eșantion reprezentativ și care să fie o garanție de calitate.

– Cum pot fi manipulate sondajele?
– Există trei categorii de erori. Unele sunt ale unor pungași: există persoane care folosesc în mod impropriu termenul de sociolog, pentru că nu au operatori în teren. A doua categorie este a celor care au operatori în teren, dar ori nu sunt în stare să decupeze eșantionul, ori nu sunt în stare să controleze onestitatea operatorilor. Dacă nu ai și oameni onești care să-ți respecte grila în care tu trebuie să încadrezi persoanele pe care le intervievezi sau dacă nu te verifică cineva, atunci din nou trișezi, dai erori semnificative dincolo de marja acceptabilă.

În fine, a treia eroare este a şnapanilor. Dacă partidul A îmi comandă un sondaj de opinie, eu aduc rezultatele şi sunt de acord cu publicarea datelor. Aşadar, pentru candidații A, B şi C, eu dau 14%, 15% şi 16%. Partidul A se poate uita la marja de eroare și poate spune: la mine, cu marja de eroare, trec scorul de la 14% la 17,5%. La B – de la 15%, trec 11,5. Iar la C – de la 16%, trec 12,5. E clar că cifrele pe care le avansează partidul A sunt altele decât arată realitatea din teren.

– Trei metode de manipulare a sondajelor. Cum sunt oamenii influențați de manipularea sondajelor?
– Există o influență a acestor rezultate atâta timp cât avem un public debusolat. Fiindcă poate unii nu consideră că sunt atât de competenţi, încât să priceapă ce se întâmplă în societate şi se iau după ceea ce cred ceilalți că e bine. Dacă A este preferat de cei mai mulți dintre conaționalii mei, atunci ori ști ei ceva. Sau invers: dacă A este în frunte, vreau să fiu şi eu de partea celor care înving, pentru că am satisfacţia de a fi în tabăra victorioasă.

– Asta contrazice ce s-a întâmplat anul trecut, atunci când Călin Georgescu nu era prins în sondaje și oamenii l-au votat…
– În campanie și înainte de campanie, toate sondajele le-au dat pe Marcel Ciolacu drept câştigător. Uitându-mă în primul rând la aceste marje de eroare din sondaje și înțelegând că unii dintre cei care îi livrau aceste sondaje își luau garanția de care vă spuneam mai devreme, mi-am dat seama că e posibil ca Marcel Ciolacu să se îmbete cu apă rece. Pentru a avea în continuare comandă, sondorul putea să-l fi plasat puţin mai bine decât era, intrând în marja de eroare.  

Articol preluat de pe: Politic Hotnews